Arhive etichetă: Walter de la Mare

Căpitanul Lean

Lasă un răspuns

Walter de la Mare, 1873-1956

Un uragan din părţile de est
L-a măturat pe Căpitanul Lean –
Pe-acel navigator şi gentleman
Nu-l vom mai vedea. Amin.

Şi-a condus nava împotriva duşmanilor
Ţării iubite până mai ieri-alaltăieri,
Dar acum în jghebul talazurilor
Compasul lui indică direcţia spre nicăieri

Pentru el, zgomotul din prima linie de foc era
O simfonie şi praful de puşcă parfum de violete,
Acum doarme liniştit sub undele albastre,
Iar sarea mării i-albeşte oasele pe îndelete.

Luna luminează vastele întinderi,
Stelele se petrec sus, cerului salbă,
Şi-n acea singurătate mare spuma
Scânteiază nepământesc de albă.

Acesta-i mormântul Căpitanului Lean,
Un loc strâmt i-ar fi plăcut mai mult?
Eu sunt convins că doarme împăcat,
Oricât răsună al valului tumult!

Cei care ascultă

Lasă un răspuns

Walter de la Mare,1873 – 1956

“E cineva acasă?” a strigat Călătorul,
Şi-a bătut în uşa luminată de razele lunii;
În tăcerea mare, calul rupea smocuri
De iarbă printre ferigile înalte cât alunii;
O pasăre a izbucnit peste capul Călătorului,
Dintr-un meterez al vechiului castel;
A lovit în poartă din nou, a doua oară:
“E cineva acasă?”  a strigat el.
Dar nu a coborât nimeni să-i deschidă;
Nu s-a iţit nici un cap prin barele de fier forjat
Care să-l privească în ochii cenuşii,
Cum aştepta acolo perplex şi nemişcat.
Numai stafiile, mereu atente la orice zgomot,
Care locuiau atunci odăile pustii,
Ascultau înlemnite sub clar de lună
Vocea aceea venită de departe, din lumea celor vii –
Strânse pe scările-înnegrite, care duceau
Spre holul gol, palid luminat în razele de lună,
Cu urechile ciulite-n aerul învolburat
De vocea Călătorului, încă vibrând precum o strună.


Iar el simţea-n inimă straneitatea locului,
Încremenirea lor fiind răspuns chemării lui;
În vreme ce calul rupea din iarba-naltă sub cerul
Înstelat, între copacii lucind fosforescent, verzui.
Brusc, Călătorul a izbit cu toată forţa-n uşă,
Ridicând capul spre ferestrele întunecate:
“ Spuneţi-le că am venit şi că nimeni n-a răspuns,
Că mi-am ţinut cuvântul dat”, a mai strigat în noapte.
Ascultătorii nici măcar n-au tresărit,
Deşi vorbele rostite de el reverberau anume
Ecouri lungi în penumbrele castelului încremenit –
Vorbele singurului om respirând în acea lume.
Ai ! ei au auzit piciorul lui săltând în scara şeii
Şi sunetul potcoavelor pe piatra tare,
Şi-apoi s-a-înstăpânit din nou tăcerea mare, 
Iar tropotul copitelor s-a stins în depărtare.


Cântecul sfârşitului

Lasă un răspuns

Walter de la Mare, 1873 – 1956

Ajuns la capătul Tuturor Vârstelor,
Cavalerul stătea pe calul lui înaripat;
Armura-i era roşie şi plină de rugină,
În inima-i nici o mâhnire nu-şi făcuse pat.
Şi-a ridicat cu-o mână viziera
De pe faţa numai piele şi os, privind departe,
Iar armăsarul a întors capul şi-a nechezat,
Apoi, au rămas amândoi neclintiţi în acea singurătate

Nici o pasăre deasupra căderii din timp
Nu se-auzea, nici cântec de dragoste şi nici chemare;
Nu respira nici vântul:
Nemişcare.
“Eu singur şi acest sfârşit!”  a răcnit Cavalerul
Şi, eliberând frâul, a dat pinteni calului cu putere –
Lansând în spaţiu cea din urmă provocare:
Şi tăcerea a rămas tăcere

Tot acel trecut  

Lasă un răspuns

Walter de la Mare, 1873 – 1956

Pădurile sunt străvechi;
Iar bobocii  care se deschid
Printre spinii tufanilor,
Treziţi în martie de-un vânt lichid,
Sunt milenari în frumuseţea lor –
Nimeni nu ştie din ce noroi,
Din ce întunecate vremuri
Vine trandafirul înspre noi.
Izvoarele  sunt din tinereţea lumii,
Iar pârâul susurând în liniştea din jur
Curge din locul unde zăpezi reci dorm
Sub ceruri de azur,
Cântând istorii lungi despre periplul
Anotimpurilor, niciodată monoton;
Fiecare strop limpede şi pur
Este înţelept ca Solomon.

Noi, oamenii, suntem vechi fantasme;
Visele noastre toate îşi au seva
În penumbra Raiului, în basme
Spuse de privighetorile mamei Eva ;
Ne trezim, şoptim o vreme,
Dar, odată ziua trecută, în lume
Rămân tăcerea şi somnul indiferent
Al câmpului de imortele – flori fără nume.