John Masefield, 1878- 1967

Prin porturile şi pe ţărmurile Insulelor Canare
Se văd micuţe case albe şi portocali în floare;
Toată ziua şi cât de lungă-i noaptea, răcoritoare,
Adie răsuflarea alizeelor, neobosită şi constantă.

Mai sunt vinul roşu, sunetul viorii şi berea cu gust de-alune,
Poveştile sărate-ale mării şi-o naraţiune
A paşilor de dans, tusea velelor pe apele în spume
Şi răsuflarea alizeelor, neobosită şi constantă.

Mai sunt, noaptea, licuricii şi luna gălbuie şi frumoasă,
Şi în palmierii fantomatici, galeşă şi somnoroasă,  
O voce care mă tot cheamă, freamătul de mătasă
Făcut de răsuflarea alizeelor, neobosită şi constantă.

John Masefield, 1878-1967

“Odată debarcat, la Liverpool, voi încasa leafa
Şi-i voi spune-adio mării;
Voi curta o fată, la nunta mea va răsuna vesel harfa –
Şi-o să m-aciuez colea, pe-o vale verde-a ţării;

N-o să-l mai ispitesc pe Davy Jones* din apele sărate,
Iar rechinii n-or să-mi aibă ciolanele pe lista de bucate,
O să crap pietre sau o să-mi întemeiez o fermă de lactate,
Sau o să fac comerţ cu lichioruri parfumate”;
Aşa a zis.

La Liverpool au remorcat vechitura şi-au acostat la dană,
Iar casierul a plătit întregul echipaj;
Billy a-ncasat banii, iar banii-au dispărut într-o noapte de hârjoană
Când el a fost regele tavernei, eroul adulat de anturaj –

A curs rom pentru Poll, rom pentru Nan, gin pentru Jolly Jack;
După o săptămână s-a îmbarcat iarăşi, parpalec;
A cerşit o saltea, a făcut rost de-o bucăţică de sac, un petec
Pe care să-şi întindă oasele când nu era de cart şi…de mult curaj.
Aşa a fost.

„Davy Jone’s Locker” ( „Cufărul lui Davy Jones”) este o metaforă pentru fundul mării,
ţinutul epavelor şi al celor morţi pe mare, Davy Jones fiind un fel de diavol al mării
asociat cu moartea prin înecare.

John Masefield, 1878-1967

Suntem copiii apelor albastre unde suflă vântul tare,
Bagajele-s la bord, a venit timpul să plecăm pe mare.
Echipajul e la posturile de manevră, urlă toată trupa:
“Trageţi continuu, trageţi zdravăn, molaţi parâma pupa.”

Prova se înfige-n apă şi-n borduri două valuri albe dau în clocot,
Flutură-n vânt vela rândunică şi cineva scoate, vibrant, un chiot;
Murmurul Atlanticului, sărat, e pentru cei  morţi un refren alinător:
“Trageţi continuu, trageţi zdravăn, sus pe vergă-n zbor.”

Scârţâitul ascuţit al scripeţilor, armăsarii vremii-n spume,
Fluieratul strident al sarturilor, toţi diavolii dezlănţuiţi în lume;
Sub noi, înecaţii; deasupra, cerul plin de stele pe catarg:
“Trageţi continuu, trageţi zdravăn şi-îndată vom naviga în larg!”

Acolo ne-aşteptă rumenă şi rotundă  o prietenă, bătrâna lună,
Remorcherul cu coşuri roşii a dispărut şi-n curând, fiule, împreună,
Navă şi echipaj, vom părăsi Canalul, aşa c-ai grijă – şi-ţi mai spun:
“Potoleşte-o când tanghează şi fii atent, dragul meu, cart bun!”

John Masefield, 1878 –1967

Am văzut crescând flori în locuri sterpe, mohorâte
Şi lucruri frumoase făcute de oameni cu feţe aspre şi urâte,
Şi cupa câştigată de mârţoaga în care nimeni nu credea,
Aşa că, acolo sus, am şansa mea.

John Masefield 1878 –1967

Nu ştiu de ce, nici cum, de glorie sau de dezastru,
Şi nici n-aş putea spune c-am ştiut vreodată.
Raiul pentru mine e cerul cel albastru,   
Pământul e drumul pe care paşii mei îl calcă.

Nu le ştiu numele şi nici ce sunt  –  nu li-s grănicer –  
Şi nici n-aş putea spune că voi şti, atâtor lucruri.
Nu ştiu cine-i Dumnezeu, e doar o stea sclipind pe cer
Deasupra dealului bătut de vânturi.

Nu ştiu nimic despre Viaţă,-i o capcană doar
De când fac ochi, în zori, şi până la culcare.
Nu ştiu ce-i Moartea, poate-i numai o piatră de hotar
Plină de păducei şi de muşchi moale .

De ce trăiesc şi de ce planeta se roteşte de-ani şi ani ?
Sunt întrebări pe care nu le pun – puse deoparte, vraf.
Semnul meu e hanul dosnic, focurile-aprinse de ţigani
Şi drumul singuratic, plin de praf.

John Masefield, 1878 –1967

Un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie,
Sunt sătul de pietre, de beton şi de tramvaie care hârâie;
Mi-e dor de depărtări, de ce se află dincolo de orizontul mării,
De ţărmuri bătute de furtuni sălbatice, ajunse la capătul răbdării.

O, eu o să dispar de-aici, voi părăsi larma-acestor străzi gregare,
Evadând acolo unde, la catarg, pe vergă se-întinde vela-n soare;
Acolo unde, ancorate, dansează iolele pe val cu prova-n vânt,
O, voi pleca, voi pleca curând, am cu mareea care pleacă legământ.

La început voi auzi cum sună briza mării, cum cântă albatroşii,
Sunetul făcut de brizanţii care de navă se izbesc, voioşii –
Cântecele venind dinspre cabestan şi curgând peste covertă, ape….
Apoi, sufletul meu va şti că sunt unde-am dorit sau foarte-aproape.

Sunt bolnav de-atâtea pietre şi beton, sufletu-mi bolnav, vă zic,
Râvneşte la mările vântoase, verzi, la ţinuturile lui Moby Dick.
Şi voi fugi, voi fugi de zgomotul făcut de roţi, de-a zidurilor râie,
Pentru că un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie.

John Masefield, 1878 –1967

Trebuie să plec pe mare iar –  sub mine marea, deasupra-albastrul cer –
O corabie zveltă şi o stea să-mi lumineze calea-i tot ce cer,
Clicul cârmei, cântecul valului şi vela albă vibrând în vântul mării,
Şi ceaţa gri pe-obrazul apei, şi zorii gri pe geana zării.

Trebuie să plec pe mare iar, mă cheamă refluxul cu glasul lui sonor,
E-un chiot sălbatic, un strigăt clar pe care nu pot să-l ignor;
Şi tot ce cer e-o zi cu vânt şi cu nori albi plutind pufoşi pe cer,
Şi spuma mării-împrăştiind albi fluturi, şi, chemând, un pescăruş stingher.  

Trebuie să plec pe mare iar, spre-o viaţă de ţigan nomad sau de-albatros,
Pe drumul pescăruşilor şi-al balenei –  unde vântul e-un cuţit tăios;
Şi tot ce cer e gluma bună-a unui camarad voios şi fericit –
Somn împăcat şi vise dulci când lunga farsă se va fi sfârşit. 

John Masefield, 1878 –1967

Quinquirema* din Ninive sau din Ophir
Vâsleşte către casă, spre însoritul Palestinei mal,
Cu un caric de fildeş,
De  cimpanzei şi de păuni,
Cu vin alb, cu lemn de cedru şi de santal.

Splendidul galion spaniol în traversadă dinspre istmul malaezian,
Tanghează pe lângă maluri cu palmieri verzi, curioşi să-l vegheze,    
Cu un caric de diamante,
Smarlde, ametisit,
Topaz, scorţişoară şi monede de-aur portugheze.

Nava de cabotaj britanică, vânătă de pulberea salină şi-nvăluită-n fum,
Se-opinteşte prin Canalul Dover, de vânt şi valuri încercată,  
Cu un caric de cărbune de la Tyne,
Şine de cale ferată, fontă,
Lemn de foc şi blide ieftine din tablă galvanizată.

*Quinquirema este o navă romană cu cinci randuri de vâslaşi plasaţi pe cinci niveluri verticale, în fiecare bord.