Când ţeava pistolului din care ieşeau aburi vineţi
A fost ridicată
Ca o ţigară de pe scrumieră
Iar singurul chip rămas în această lume
Zăcea spart
Între mâinile care se relaxau fiind deja foarte târziu
Şi copacii se închideau pentru totdeauna
Şi străzile se închideau pentru totdeauna
Şi trupul zăcea pe pietrele de macadam
Ale unei lumi abandonate
Printre fel de fel de utilităţi abandonate
Expuse infinitului pentru totdeauna
Cioara a început să caute ceva de mâncare.
Cioara a văzut turmele munţilor, învăluiţi în aburii dimineţii,
apoi a văzut marea
Cu valuri vineţii, cu întreaga lume înfăşurată în ghemul ei.
Ea a văzut stelele, arzând departe în bezna universului, ciupercile
pădurii din non-identitate, îngrămădindu-şi norii de spori, viruşii Domnului.
Cioara s-a înfiorat văzând întreaga grozăvie a Creaţiei.
Încă sub nălucile ororii,
Ea a zărit acest pantof, fără talpă, îmbibat de ploaie,
Zăcând pe un colac de parâme.
Mai era acolo o cutie goală, roasă de rugină,
Loc de hârjoneală pentru vânt, printre băltoace fără niciun rost.
Era acolo şi-această haină, în dulapul întunecat,
în odaia goală, în casa tăcută.
Era acolo această faţă, fumându-şi ţigara între amurgul
Ferestrei şi focul care mai pâlpâia deasupra cărbunilor.
Nu departe de obraz, această mână, încremenită.
Lângă mână, acest pahar.
Cioara a clipit. A clipit – iarăşi. Nimic nu s-a pierdut în penumbră.
A privit în ochi evidenţa.
Nu i-a scăpat nimic. ( Nimic nu i-ar fi putut scăpa)
Dumnezeu a încercat să-înveţe Cioara cum să vorbească.
“Iubire”, a zis Dumnezeu. “Spune, Iubire”.
Cioara a căscat, mută, pliscul şi Marele Rechin Alb a ţâşnit din mare,
Recăzând apoi, tăcut, în valuri, descoperind astfel propriul abis.
“Nu, nu,” a zis Dumnezeu. “Spune Iubire. Încearcă iarăşi. IUBIRE”
Cioara a căscat, mută, pliscul şi o muscă albastră, una ţeţe, un ţânţar,
S-au ivit din găuri negre, bâzâind,
Agitându-se încoace şi încolo.
“O ultimă încercare”, a zis Dumnezeu.” Deci, IUBIRE”.
Cioara s-a opintit, a căscat pliscul şi a vomat;
Un cap de om, încă fără corp,
Tumefiat, a apărut pe pământ, cu ochi bulbucaţi,
Bolborosind indignat tot felul de proteste –
Apoi, Cioara, înainte ca Dumnezeu să poată interveni, a vomat din nou.
O vulvă de femeie a căzut, înfăşurându-se, strângând gâtul unui om.
Cei doi au căzut în iarbă, încleştaţi, într-o luptă atroce.
Dumnezeu, blestemând printre lacrimi, se străduia să-i despartă.
Cioara, simţindu-se vinovată, şi-a luat zborul.
Trupurile bărbatului şi-ale femeii zac fără suflete,
Ţârâind în surdină, holbându-se prosteşte, inerte
Pe florile Paradisului.
Dumnezeu chibzuia.
Problema era atât de grea încât a adormit.
Cioara a râs.
Ea a rupt Viermele, singurul fiu al Domnului,
În două jumătăţi.
A înfipt în bărbat jumătate de coadă,
Cu partea care sângera în afară.
A înfipt, cu ţeasta înainte, jumătate de cap în femeie,
Şi a împins-o adânc înăuntru şi în sus
Pentru a putea privi prin ochii ei,
Ajutându-se, iute-iute, cu jumătatea ei de coadă, iute
Pentru că O era dureros.
Bărbatul s-a trezit târât peste păşune,
Femeia s-a trezit la timp să-l vadă venind…
Niciunul nu ştia ce s-a întâmplat.
Dumnezeu continua să doarmă.
Cioara continua să râdă.
Afară, sub lumina soarelui, se află un corp.
E un cocoloş al lumii solide.
O parte a zidului lumii pământeşti.
Plantele pământului, de exemplu, organele genitale
Şi buricul lipsit de flori,
Trăiesc în crăpăturile acestuia.
La fel, şi alte creaturi ale lumii, cum ar fi gura.
Toate au rădăcini în ţărână sau mănâncă pământ, ceva vulgar,
Îngroşând zidul.
Totuşi, în zid există o uşă –
O uşă neagră:
Pupila ochiului.
Prin uşa aceea a venit Cioara.
Zburând din soare în soare, ea a găsit această casă.
Când Cioara i-a ţipat în ureche,
Mama ei a devenit o cioată pârjolită.
Când a râs, de fapt a plâns;
Lacrimile i-au podid pieptul şi obrajii, şi palmele, sângerându-le.
A încercat să facă un pas, apoi alt pas – şi încă un pas,
Fiecare pas marcându-i pe faţă o cicatrice pentru veşnicie.
Când a cuprins-o mânia
A căzut pe spate, c-o rană cumplită şi-un ţipăt de groază.
Când s-a oprit, mama s-a închis peste ea ca o carte
Peste semnul de pagină – dar ea trebuia să-şi continue parcursul.
A sărit în maşină, dar cum cordonul de remorcare i se petrecuse-n
Jurul gâtului, a fost aruncată afară.
A sărit în avion, dar corpul i-a fost aspirat de turbina reactorului –
S-a iscat un scandal imens, zborul a fost anulat.
A sărit în racheta cosmică şi traiectoria acesteia
I-a sfredelit inima; a mers mai departe,
Era confortabil în rachetă, nu putea vedea prea multe,
Dar ea a tras cu ochiul prin hublou la Creaţie
Şi-a văzut stelele de la milioane de mile depărtare,
Şi-a văzut viitorul şi universul
Deschizându-se, deschizându-se…
Şi-a ţinut-o tot aşa, şi-a adormit, şi în cele din urmă
S-a izbit de lună şi s-a trezit, şi s-a târât afară
De sub bucile mamei ei.
Maltratat până la ologire dar cu picioare
Împuşcat în cap dar cu gheme de creier
Maltratat până la orbire dar cu ochi
Bătut în cuiele propriilor coaste
Sugrumat cu propria trahee
Până la ultima gură de aer
Ciomăgit până la inconştienţă de propria inimă
Văzând cum propria viaţă-l înjunghie, licărirea unui vis
În vreme ce el se îneca-n propriul sânge
Târât de plumbul maţelor lui
Măruntaie bolborosind ţipete care erau rădăcinile lui smulse
Din atomii temeliei
Căscând gura şi lăsând ţipătul să-l sfâşie
Aruncat apoi printre alte gunoaie-ale pământului
A reuşit s-audă îndepărtat şi stins – “E băiat!”
Apoi s-a lăsat întunericul
Cine este proprietarul acestor picioruşe uscate! Moartea.
Cine este proprietarul acestei feţe primitive, pârlite? Moartea.
Cine este proprietarul acestor plămâni încă în funcţiune? Moartea.
Cine este proprietarul acestui veşmânt de muşchi? Moartea.
Cine este proprietarul acestor nervuri nevorbitoare? Moartea.
Cine este proprietarul acestor creieri labili? Moartea.
Al acestui sânge unsuros? Moartea.
Ai acestor ochi prea puţin eficienţi? Moartea.
Al acestei micuţe limbi vicioase? Moartea.
Al acestei repetabile insomnii? Moartea.
Oferit, furat sau păstrat în aşteptarea judecăţii?
Păstrat.
Cine este proprietarul acestui pământ pietros, bătut de vânturi? Moartea.
Cine este proprietarul întregului spaţiu? Moartea.
Cine este mai puternic decât speranţa? Moartea.
Cine este mai puternic decât voinţa? Moartea.
Mai puternic decât iubirea? Moartea.
Mai puternic decât viaţa? Moartea.
Dar cine este mai puternic decât moartea?
Evident, eu.
Ai permisiunea să treci, Cioară.
La început a fost Ţipătul
Care a născut Sângele
Care a născut Ochiul
Care a născut Teama
Care a născut Aripa
Care a născut Osul
Care a născut Granitul
Care a născut Violetul
Care a născut Chitara
Care a născut Sudoarea
Care a născut pe Adam
Care a născut pe Maria
Care a născut pe Dumnezeu
Care a născut Nimicul
Care a născut pe Niciodată
Niciodată Niciodată Niciodată
Care a născut Cioara
Ţipând după Sânge
Coji resturi
După orice
Agitându-şi nervoasă picioarele negre în cuibul ei mizer.
Negru era cel fără ochi;
Negru era conţinutul limbii;
Neagră era inima;
Negru, ficatul, negri – plămânii
Incapabili să absoarbă lumina;
Negru, sângele în tunelele lui întunecoase,
Negre, maţele împachetate în cuptorul lor;
Negri erau de asemenea muşchii/Care zvâcneau să iasă la lumină;
Negri, nervii – negru, creierul
În temniţa viziunilor;
Negru mai era sufletul, bulboană imensă
A plânsului care, sondând, nu-şi putea
Defini propriul soare.
Negru este capul vidrei, ridicat.
Neagră este stânca, plonjând în spuma apelor;
Neagră este mânia adăpostită în patul sângelui.
Negru este pământul, dacă scurmi doi centimetri,
Un ou al întunecimii,
Unde soarele şi luna îşi alternează anotimpurile
Pentru a cloci o cioară, un curcubeu întunecat,
Arcuit în vacuum,
Marcând o imensitate goală,
Dar, totodată, în zbor.
Navigând pe mările literaturii 