Ted Hughes, 1930-1998

Când Cioara era albă, a decis că soarele era prea alb.
A decis că lumina lui lucea prea albicioasă.
A hotărât  să-l atace şi să-l înfrângă.

Şi-a strâns toată puterea-n fulgerul unui ghem fierbinte.
Şi-a încleştat ghearele şi şi-a eliberat întreaga furie.
A ţintit cu ciocul drept în inima soarelui.

A râs în sinea-i până şi-a atins vortexul cel mai adânc

Şi a atacat.

La strigătul ei de luptă, subit, copacii au îmbătrânit,
Umbrele s-au lăbărţat peste tot.

Dar soarele a devenit încă mai strălucitor –
Iar cioara s-a prăbuşit, înnegrindu-se, în flăcări.

A deschis pliscul, dar nu s-a auzit decât un cărâit întunecat.


“Acolo sus”, a concluzionat ea,
“Albul este negru, iar negrul este alb. Am învins”.

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a realizat că Dumnezeu o iubeşte –
Altminteri, ea ar fi fost materie anorganică;
Deci chestia asta era deja dovedită.
Uimită, Cioara s-a regăsit în ritmul propriei inimi.

Ea a înţeles că Dumnezeu a spus “ Cioară” –
Existenţa ei a fost revelaţia Lui.

Dar oare cine a spus “pietre”?
Ele par de asemenea să existe.
Şi ce spune această tăcere stranie,
După ce pasiunea ei pentru bovine s-a stins?

Şi cine a iubit ghemele de pene murdare
Care cădeau din cuiburile ciorilor mumificate pe crengi?           
Ce spune tăcerea plumbului?

Cioara a realizat că există doi Dumnezei.

Unul dintre ei fiind mult mai mare decât celălalt,
Iubindu-şi duşmanii
Şi deţinând toate armele.

Ted Hughes, 1930-1998

Cuvintele au sosit cu poliţe pentru Asigurare de Viaţă –
Cioara s-a prefăcut moartă.
Cuvintele au sosit cu ordin de recrutare –
Cioara s-a prefăcut nebună.
Cuvintele au sosit cu cecuri în alb –
Ea le-a extras pe cele cu Minnie Mouse pe ele.
Cuvintele au sosit cu lampa lui Aladin –
Ea a vândut-o şi a cumpărat o plăcintă.
Cuvintele au sosit în formă de organe genitale –
Cioara şi-a chemat prietenii.
Cuvintele au sosit înconjurate de vagine fredonând Händel –
Ea le-a donat unui muzeu.
Cuvintele au sosit cu butoaie de vin –
Ea le-a lăsat să se acrească şi şi-a murat în ele ceapa.

Cioara a fluierat.

Cuvintele au atacat-o cu bombe glotale –
Ea şi-a astupat urechile.
Cuvintele au înconjurat-o, inundând-o cu aspiratoare de lumină –
Ea moţăia.
Cuvintele au infiltrat vocale experte-n lupta de gherilă –
Cioara a clămpănit cu ciocul şi le-a zgârâiat.
Cuvintele au sufocat-o cu rafale consonantice –
Cioara a luat un cioc de apă şi a mulţumit cerului.

Cuvintele, deodată înspăimântate,
S-au retras în craniul unui clovn mort,
Luând cu ele întreaga lume –
Dar lumea n-a observat.

Şi Cioara a căscat – ea demult
Golise-acel craniu.

Ted Hughes, 1930-1998

Au sosit veşti despre cuvânt.
Cioara l-a văzut ucigând oameni. Ea a mâncat bine.
Ea l-a văzut punând cu buldozerul
La pământ oraşe întregi. Ea a mâncat iarăşi bine.
A văzut cum secreţiile lui otrăveau mările.
A devenit vigilentă.
I-a văzut răsuflarea pârjolind pământuri întregi
Până au ajuns praf de cărbune.
Prevăzătoare, a zburat şi a privit de la distanţă.

Cuvântul şi-a zemuit calea, tot numai gură,
Fără urechi, fără ochi.
Ea l-a văzut îngurgitând oraşele,
Sfârcurile unei scroafe,
Sorbind oamenii
Până la ultimul,
Toţi digeraţi înăuntrul cuvântului.

Lacom, cuvântul a apucat între buzele lui mari
Rotunjimea pământului, ca o anghilă gigantică –
Apoi, a început să sugă.

Dar efortul l-a slăbit.
Nu mai putea digera decât oameni.
Acolo a alunecat, încreţindu-se, din ce in ce mai slab,
Moale
Ca o ciupercă prăbuşindu-se în sine.
Până la urmă, un lac sărat care seca.
Epoca lui se sfârşise.
Tot ce mai amintea despre el era o pustietate fărâmicioasă,
Orbind cu mulţimea osemintelor omeneşti,

Printre care se plimba gânditoare Cioara.

Ted Hughes, 1930-1998

Ea vede pretutindeni în Univers,
Un făgaş cu numere căutând un răspuns.
Cu o delirantă bucurie, în sprinten echilibru,
Aleargă pe pistele de curse. Face linişte.
Refrigerează vidul,
Diminuează cosmosul,
Apoi desface numerele. Marile pietre se deschid.
Ţinându-şi respiraţia,
Topeşte cefalopodele şi triază informaţiile
Ciugulindu-le din drojdia lor primară.
Extrage inima gelatinoasă a celei mai inaudibile celule –
Aude ceva. Se întoarce –
Un demon, dejecţie picurând, se zgâieşte-n pragul uşii.
Dispare. Cioara se concentrează –
Cu lama de cuţit a numerelor
Taie cu precizie inima în două. O trec fiorii –
Priveşte în sus. Un demon cu o faţă turtită de melc
Sau ca falca inferioară a unui rechin o priveşte
Prin fereastră. Demonul dispare. Confuză,
Şocată, ea vrea ca el s-o bage în seamă –
Aflând că miezul inimii este un cuibar cu numere,
Inima ciorii începe să zvâcnească, ghearele-i tremură.
Ceva o trage de aripă. Se întoarce. Un cap de pasăre,
Chel, ochi de şopârlă, mărimea unei mingi de fotbal,
Pe două picioare nesigure
Se holbează la ea, cu toate tivurile şi cusăturile gâtului,
Cu ghearele osoase încleştate pe covor,
O ameninţă. Ea ridică un scaun – pe ea o ridică teama –
Sfâşie coaja de ou până când conţinutul devine o zdreanţă însângerată,
Un croncânit zvârcolindu-se, ea calcă-n picioare balamucul bolborositor.

Mutra de rechin urlă-n pragul uşii
Arătându-şi colţii. Iarăşi scaunul –
Cioara spintecă arătarea şi face scaunul bucăţi
Lovind oroarea clocotitoare, rezistentă şi tenace,
Până când aceasta rămâne inertă. Acum, răcnind,
Un obiect de patru ori mai mare decât celelalte,
O burtă-minge păroasă, cu picioare de crab, fără ochi,
Îşi împinge cleştii în faţa ei,
Burta i se deschide – un oribil cuptor plin de colţi,
Foarfecele clămpăne încercând s-o agaţe.
Cioara smulge de pe perete o sabie,
O sabie japoneză folosită pentru decapitare,
Şi, ca şi cum ar fi deschis o cărare printr-un hăţiş, aruncă
Segmentele tăiate, opoziţia se prăbuşeşte.
Ea rămâne acolo în pantaloni de sânge,
Lângă trupul răsturnat pe spate, crăpat ca un buştean
De la un capăt la celălalt, aruncă departe măruntaiele –
Înotând, iese afară din balta de sânge. Îşi revine –

Leapădă sabia şi, cu o faţă tâmpă, fuge din acea casă
În care soţul şi copii ei zac în propriul lor sânge.

Ted Hughes, 1930-1998

“ Ei, bine,” a zis Cioara, “ Cu ce începem?”
Dumnezeu, obosit după crearea lumii, sforăia.
“ Care e calea?” a zis Cioara, “Pe care drum o apucăm prima oară?
Umărul lui Dumnezeu era muntele pe care stătea Cioara.
“Hai,” a zis Cioara, “ Haide să discutăm această situaţie.”
Dumnezeu zăcea, cu gura căscată, o carcasă uriaşă.

Cioara a smuls o bucată mare şi a înghiţit-o.

” Oare acest cifru se va releva prin digestie pe el însuşi
Auzului, detaşat  de înţelegere?”

(Asta a fost prima glumă.)

Însă, deodată, s-a simţit mult mai puternică.

Cioara, hierofantul, înfoiată, impenetrabilă.

Pe jumătate iluminată. Mută.

( Îngrozită.)

Ted Hughes, 1930-1998

Acest rânjet era acuns.
El dorea o locuinţă permanentă. A încercat felurite feţe
În momentele lor de uitare, de exemplu faţa
Unei femei împingând fătul printre picioare,
Dar asta n-a durat prea mult, faţa unui
Bărbat îngrijorat de bucata de fier zburătoare, în clipa
În care maşina s-a zdrobit el şi-a lăsat faţa
În propria-i grijă, dar asta a durat şi mai puţin, faţa
Unui mitralior într-o lungă explozie, dar nu îndeajuns de lungă, şi
Faţa unui inginer constructor în secunda
De dinainte de a sparge pavajul, feţele
Unei perechi de îndrăgostiţi în momentele
În care pătrund atât de adânc unul în altul încât au uitat
Complet de ei, iar asta era OK.
Dar niciuna n-a durat.

Aşa că grimasa s-a aşezat pe faţa
Cuiva pierdut în hohote de plâns,
Pe faţa unui ucigaş şi a clipelor lui de chin,
A omului om care sfărâma orice
Putea atinge şi care avea puterea să sfărâme
Înainte de a-şi părăsi trupul.


A mai încercat faţa
Din scaunul electric pentru a obţine o proprietate
În moartea eternă, dar şi asta a fost o iniţiativă prea relaxată.

Grimasa
A recăzut, temporar lipsită de puls,
În craniu.

Ted Hughes, 1930-1998

Unde-i Fiara Neagră?
Cioara, ca o bufniţă, şi-a rotit capul.
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara s-a ascuns în patul ei pentru a-i întinde-o cursă.
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara s-a aşezat în patul ei, înşirând cu voce tare minciuni
despre Fiara Neagră.
Unde-i ?
Cioara a ţipat după miezul nopţii, lovind zidul cu un piron.
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara a despicat craniul inamicului până la glanda pineală.
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara a crucificat o broască sub microscop,
ea a privit în creierul unui câine de mare.
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara şi-a ucis fratele şi l-a întors cu înlăuntrul în afară
pentru a-i studia culoarea.
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara a ars pământul până când a devenit clincher, s-a lansat în spaţiu –
Unde-i Fiara Neagră?
Tăcerea spaţiului părăsit, a spaţiului evadat în toate direcţiile –
Unde-i Fiara Neagră?
Cioara s-a zvârcolit prin vacuum, cârâind după stelele căzătoare –
Unde-i ? Unde-i Fiara Neagră?

Ted Hughes, 1930-1998

A fost o bătălie extraordinară.
Zgomotul ei a atins limitele maxime
Pe care zgomotul era capabil să le atingă.
S-au auzit ţipete îngrozitoare, gemete mai adânci
Decât putea urechea să suporte.
Multe timpane-au fost sparte şi multe ziduri
S-au năruit pentru a scăpa de zgomot.
Toate lucrurile se agitau într-un fel sau altul
Prin această surzenie devastatoare,
Un şuvoi în bezna unei caverne.

Toate încărcătoarele cu cartuşe erau la locul lor,
Degetele ajutau lucrurile să continue
În conformitate cu emoţiile şi ordinele.
Ochii nerăniţi erau încărcaţi de fatalitate.
Gloanţele-şi urmau traiectoriile
Prin bucăţelele de piatră, de pământ şi de piele,
Prin intestine, carneţele, creieri, păr, dinţi

În conformitate cu legile Universului.
Iar gurile strigau “Mama”
Dintre capcanele calculelor,
Teoremele sfâşiau oamenii în două,
Ochii seceraţi de panică priveau cum sângele
Se risipeşte curgând ca printr-o ţeavă de canalizare
În găurile negre dintre stele.
Feţe buşite în noroi,
Parcă pentru a-şi proiecta măşti pentru viaţă,
Ştiau că nici pe suprafaţa soarelui
N-ar fi putut afla mai multe, nici aduce mai aproape tot ce-i esenţial.
Realitatea oferea o lecţie,
Cu mişmaşurile ei de scripturi şi legi ale fizicii,
Cu creierii în palmă aici, de exemplu,
Iar acolo cu picioarele în vârful copacilor.
Nu exista scăpare decât în moarte.
Şi, totuşi, toate continuau – supravieţuind
Multor rugăciuni, multor stări de veghe,
Multor trupuri retezate perfect,
Asta până când explozivii s-au epuizat
Şi-a intervenit o oboseală absolută,
Iar ce-a mai rămas a privit în jur la ce-a mai rămas.

Apoi  toţi au plâns
Sau au împietrit, prea extenuaţi pentru a mai plânge,
Sau zăceau prea răniţi pentru a mai plânge.
Când fumul s-a împrăştiat, a devenit evident
Că aşa ceva s-a mai întâmplat destul de des şi mai înainte
Şi că se va mai întâmpla destul de des şi în viitor;
S-a întâmplat mult prea uşor,
Oasele erau aidoma şipcilor şi crengilor,
Sângele era ca apa
Ţipetele erau ca tăcerea,
Cele mai groaznice grimase erau ca nişte urme-n glod,
Iar a împuşca pe cineva-n stomac era ca un gol la un meci,
Ca a băga în gaură o bilă la snooker,
Ca  a rupe o factură –
Dezintegrarea lumii în mici fărâme
Era ca trântitul unei uşi,
Ca aruncatul unui scaun;
Istovirea datorată urii
Era ca şi cum tu însuţi ai fi fost făcut bucăţele,
Şi asta s-a întâmplat mult prea uşor,
Parcă fără consecinţe.

Aşa că au rămas supravieţuitorii.
Şi-au mai rămas pământul şi cerul.
Fiecare şi-a recunoscut vina.

N-a tresărit o frunză, nimeni n-a zâmbit.

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a privit lumea, o adunătură imensă,
A privit cerul care se tot îndepărta în dezordine
Dincolo de orice limită.
S-a uitat în faţa ei la micul pârâiaş
Care torcea ca un generator
Conectat la această maşină infinită

Ea şi-a imaginat întreaga inginerie
A ansamblului, reparaţii şi mentenanţă –
Şi s-a simţit neajutorată

A cules vârfuri de iarbă şi le-a scrutat atentă,
Aşteptând primele instrucţiuni.
A studiat o piatră din pârâu.
A găsit o cârtiţă moartă şi, fără grabă, a desfăcut-o;
Apoi a cercetat bucăţelele de carne, şi s-a simţit neajutorată.
A mers, a mers
Lăsând translucidele spaţii înstelate
Să-i adie-n ureche, fără a primi însă niciun indiciu

Cu toate acestea profeţia din ea, ca o grimasă, repeta:
VOI MĂSURA TOATE ACESTEA ŞI LE VOI LUA-N PROPRIETATE
ŞI VOI FI ÎNLĂUNTRUL LOR,
ÎNLĂUNTRUL PROPRIULUI MEU HOHOT DE RÂS
ŞI  NU LE VOI PRIVI DIN AFARĂ PRIN ZIDURILE
DIN CARANTINA OCHILOR MEI RECI,
DINTR-O CELULĂ ÎNGROPATĂ A ÎNTUNERICULUI ÎNSÂNGERAT

Această profeţie era înlăuntrul ei, un arc de oţel

Spintecând încet fibrele vitale.