Ted Hughes, 1930-1998

Cioara, simţind că-o lasă nervii,
Descoperă în fiecare pană dovezile unei crime.

Cine a comis toate aceste fapte?
Cine sunt aceşti morţi vii, cu rădăcinile-n nervii şi-n sângele ei,
Înnegrindu-i penele?

Cum ar putea să evadeze din cuşca penajului?
Şi de ce acesta a adăpostit-o atâta vreme?

Este ea oare arhiva tuturor acuzaţiilor care i se aduc?
Sau doar scopul acelor stafii, ultima lor răzbunare?
Sau prizoniera lor, de neiertat?

Ea nu va putea fi niciodată salvată.

Închisoarea ei este pământul. Înveşmântată-n propriile convingeri,
Încercând să-şi amintescă păcatele trecute,

Zboară cu bătăi greoaie de aripi.

Ted Hughes, 1930-1998

Ea dorea să cânte despre ea

Ea nu dorea gregare comparaţii pământene sau ceva asemănător
Nu voia nici măcar cuvinte
Cuvinte vândute mai ceva decât detergenţii
Cuvinte fâlfâindu-şi cozile lungi în public
Cu întreaga prostituţie a exclamărilor

Ea voia să cânte foarte limpede

Dar acest tanc acostase pe vocea ei
Iar gâtul îi fusese strivit între degetul mare şi cel arătător
Asemeni gâtului unui cânepar
În vreme ce King Kong în persoană
Îi ţinea în mână laţul sângelui ca pe un garou
Iar magnaţii în ceaţa fumului de ţigară pariau undeva pe glandele ei.

S-a scuturat de ea însăşi devenind atât de golaşă
Încât atunci când şi-a atins pieptul a durut-o

Ea a vrut un cântec simplu pentru sufletul ei

Dar Manhattan-ul îi atârna greau pe pleoape

A privit cu coada ochiului
Limba i s-a rotit ca apele unui estuar otrăvit

Şi-a atins colţul gurii care încă mai zâmbea
Vocea ei a reverberat ca leneşa moară de piatră a Londrei
Emanând o pâclă jegoasă,
                                             forma i s-a estompat.

Ted Hughes, 1930-1998

Când a apărut şarpele, intestinul întunecat al pământului,
Din cloceala atomului
Cu propriul alibiu răsucit în jurul lui

Înălţând un gât lung
Cumpănindu-şi căutătura minerală şi surdă a privirii
Sfinxul în realitatea finală

Flexând pe limba aceea, flacără despicată-n două,
O silabă ca un şuierat al sferelor

Zâmbetul lui Dumnezeu s-a crispat

Iar genunchii bărbatului şi-ai femeii s-au înmuiat, s-au prăbuşit
Cu muşchii gâtului topiţi, frunţile lor au lovit ţărâna
Li s-au scurs toate lacrimile
Ei au murmurat “ Voinţa ta e pacea noastră.”

Dar Cioara a privit doar.
                                     Apoi a făcut un pas sau doi în faţă,
A apucat creatura aceea de pielea cefei,

A dat-o cu capul de toţi bolovanii – şi-a mâncat-o.

Ted Hughes, 1930-1998

Privind mai îndeaproape-n oglinda diavolului, cioara a văzut
Pulverizările civilizaţiilor      turnuri      grădini
Bătălii ea şi-a şters ochelarii      dar au apărut


Pulverizările zgârâie norilor      reţele de oraşe
Aburindu-i-se a şters ochelarii      au apărut

Întinderi de mlaştini pline de pulberea frunzelor de ferigi 
Un ţârâit de păianjen      şi-a şters ochelarii      a căutat cu privirea

O frântură a chipului cunoscut şi-a rânjetului acestuia

Dar n-a reuşit respira prea greu
Şi prea fierbinte      iar în spaţiu era prea rece

Şi-atunci au sosit balerinele ceţoase
Genunile în flăcări      grădinile suspendate     era înfiorător.

Ted Hughes, 1930-1998

Mumiile au atacat-o sfâşiind-o-n lăuntrul ei
Cu toate bandajele şi mierea lor îmbălsămătoare,
Ea s-a zgârcit, a vomitat –
A zburat.

I-a căzut pe picior o piatră de mormânt
Şi-a prins rădăcini –
Ea a muşcat până la os şi-a zburat.

Duhul apelor din acea vale fericită
I-a răsucit, i-a împletit creierii cu primule, cu flori de măceş
Trăgându-i ciocul în jos spre humusul umed –
Cu un scheunat a lăsat să-i cadă tot ce avea în gheare.


A fugit, aplaudată de sunetul picioarelor şi de ecou
Şi de ceasul ei de mână.

Într-un picior, înspăimântată şi fără creier, o zdreanţă a ceea ce-a fost

Astfel, moartea a înşfăcat-o uşor
Şi a privit-o râzând, ea abia respirând.

Iar ceasul ei a luat-o-n galop la vale prin norul de praf al unor cadavre.


Cioara atârna de-o singură gheară – corectată

Un avertisment.

Ted Hughes, 1930-1998

A fost odată un om care era cel mai puternic
Dintre puternici.
El şi-a încleştat dinţii asemeni unor stânci.
Deşi trupul i se tumefiase ca un torent venind la vale
Fumegând printre cheile muntelui
El s-a răstignit pe sine însuşi cu cuiele nimicului

Toate femeile din lume nu l-ar fi putut clinti
Ele au venit şi-au muşcat cu gurile lor diforme piatra
Ele au venit şi lacrimile lor i-au sărat găurile făcute de cuie,
Adăugând efortului făcut de el
Amărăciunea lor
El le-a lăsat rictusul lui dureros grimasa
Feţei îndreptată spre cer trupul îi zăcea jos
Trupul unui om dârz

Sandalele nu-l mai lăsau să facă un pas,
Rătăcită pierdută departe de el
Întreaga lume nu-l mai putea mişca din acel loc
Ei se agăţau de el cu umbrele şi cu micile lor suspine
Certurile lor erau o eliberare
Florile unor buruieni
Cureaua lui n-a putut suporta asediul lor
Zăcea ruptă
El a surâs amar
Copii au venit cântând să-l mişte
Dar el i-a privit cu cu coada ochiului
Peste rama acelui zâmbet
Iar ei şi-au pierdut încrederea în viaţă
Au venit pădurile de stejar şi-au plecat pe aripi de şoim
Munţii s-au ridicat şi s-au prăbuşit
El era crucificat cu toată puterea lui
De pământ
Zâmbind spre soare
Prin micuţele găuri din ochii lui
Şi spre lună
Şi spre toate catrafusele cerului
Prin cusăturile feţei
Cu sforile buzelor
Zâmbind amar prin toţi atomii rezultaţi din propria-i dezintegrare
Zâmbind amar în beznă
În sunetele lipsă
Dintre oasele dinţilor

Uneori cu ochii închişi

În încercare inutilă de a-şi dovedi puterea

Ted Hughes, 1930-1998

Vocea tremurătoare a Creaţiei –
Era un cortegiu
De lamentări şi de bocete,
Cioara le auzea şi privea temătoare în jur

Trupul drepnelei a zburat pe deasupra
Pulsând
Plin cu insecte
Şi cu suferinţele lor, cu tot ce mâncase

Trupul pisicii se chinuia
Sufocându-se să sape
Un tunel
Al viitoarelor bătălii cu moartea, durere peste durere.

Câinele era un sac filtrant umflat
De toate morţile înfulecate pentru bucăţi de carne şi de oase.
Nu le putea digera scrâşnetele şi ţipetele finale.
Urletul lui fără formă era o pată a acelor voci

Iar omul nu era decât
Abatorul mobil
Al tuturor inocenţilor –
Creierul lui incinerând protestele lor

Cioara s-a gândit “ Va trebui,
Din păcate,
Să nu mai mănânc
Şi să încerc să devin lumină?”

Dar ochii ei au văzut viermele. Şi capul ei, armă, a înjunghiat.
Şi a ascultat,
Şi a auzit
Plânsetele
Viermi      viermi      A  înjunghiat      A înjunghiat
Plângând
Plângând

Plângând mergea şi înjunghea

Astfel a apărut rotundul
                                    ochiului
                                               surzimea
                                                             urechii. 

Ted Hughes, 1930-1998

Auzind cum explodează pietrişul şi văzându-l cum ţopăie
Cioara şi-a supt limba.
Văzând în piureul mării cenuşiu un munte-n el însuşi
I s-a făcut pielea de găină.
Simţind cum îi cade pe creastă pulberea de stropi din abisurile mării
Ghearele ciorii s-au încordat pe pietriş.
Când mirosurile din cotlonul balenei,
Spasmele ultimei rugăciuni a crabului
I-au penetrat nările
Şi-a dat seama că se află pe pământ.
                                     A  ştiut că a inspirat
Ceva perisabil
Din indignarea şi convulsiile de căpcăun ale mării.
A ştiut că ea nu era ascultătorul potrivit că nu era chemată
Să înţeleagă sau să ajute –

Cea mai îndepărtată fereastră a creierului din capul ei micuţ
Era prea îndeajuns pentru a se mira – privitor la mare –

Ce-ar fi putut să o rănească într-atât?

Ted Hughes, 1930-1998

O fost odată un om: când s-a născut
O femeie a căzut între navă şi debarcader
La mareea înaltă produsă de-alinierea dintre lună şi soare
Strigătele ei de ajutor n-au fost auzite
Când el a supt
Şi s-a lipit lacom de hrana fierbinte
Capul bătrânei doamne a alunecat într-o parte buzele s-au relaxat
Golite de combustibil – ea a devenit o simplă mască
Reflectată-n două sticle maronii pe jumătate goale
Şi în ochii rudelor
Care erau mici cercuri în pielea oarbă
Iar când a fugit şi scula lui a guiţat plină de încântare
Un bătrân s-a tras de sub crusta de metal
A scrutat pantofii bine lustruiţi din apropierei
Şi încet-încet a uitat de morţii lui Homer
De criza economică din spatele cortinei întunecate
Asemeni vrăbiilor din vremurile biblice
Şi când şi-a strâns prima iubire abdomen lângă abdomen
Femeia gălbejită a început să behăie
Pe podele iar soţul ei chiorându-se
Printr-o mască anesteziantă
Şi-a simţit mucavaua trupului
Şi când s-a plimbat prin grădină şi şi-a văzut copiii
Ţopăind printre câini şi mingi
N-a putut să audă cântecelele prostuţe şi lătrăturile
Datorită clănţănitului de mitraliere
Zbieretelor şi râsetelor din celulă
Care i se amestecau în urechi
Iar el nu se putea întoarce acasă
Fiindcă femeia durerii perfecte rostogolindu-se prin flăcări
Îl striga tot timpul
Din  lacul peştişorului de aur – acum gol


Şi când a început să strige pentru a-şi proteja auzul
Şi pentru a alunga acea viziune
Mâinile i s-au acoperit deodată cu sânge
Acum fuge de copii şi aleargă prin casă
Evitând să atingă ceva cu mâinile lui însângerate
Şi ajuns în drum s-a îndreaptat spre pădure
Unde s-a oprit sub frunze plângând

Unde s-a oprit sub frunze plângând

Până când a început să râdă

Ted Hughes, 1930-1998

Când vulturul se înălţa spre cer în zorii de smarald
Când culicul lopăta-n amurgul mării printre clinchete de clopoţei
precum cel al paharelor cu vin
Când rândunica plonja-n cântecul femeii din cavernă
Iar lăstunul negru se înfăşura-n zbor cu pânze violete de aer.

Când bufniţa naviga departe de conştiinţa zilei de mâine
Şi vrabia se împodobea cu promisiunile zilei de ieri
Şi bâtlanul se desprindea din aburii oţelului Bessemer
Şi piţigoiul se retrăgea dincolo de chiloţeii dantelaţi
Şi ciocănitoarea bătea darabana departe de discurile grapei
Dincolo de ferma de trandafiri
Şi nagâţul se ţinea departe de maşina de spălat

În vreme ce botgrosul se înfoia în florile de măr
Şi sticletele strălucea-n razele de soare
Şi capîntortura se răsucea-n lumina lunii
Şi pitulicea privea dintre boabe de rouă

Cioara cu capul plecat se lăbărţa pe gunoaiele plajei
Înfulecând o îngheţată abandonată acolo.