William Robert Service (1874-1958)

La-începutul celeilalte ierni noi, prea-frumoşii,
Ne-am căsătorit – după Anul Nou a plecat pe mare.
Acum florile de mac ard roşii,
Iar eu sunt aici pe cheu, privind în zare.
I-aştept sosirea, având tovarăşi albatroşii,
Pe unde-o fi ? Distanţa dintre noi îl doare ?

“Nu plânge, curaj, coniţă,”-mi spune căpitanul;
 “Se va întoarce curând acasă. Aşteaptă, fii cuminte !
Deocamdată zace într-un spital, se face de-acum anul…
La Rio de Janeiro,-n Brazilia febricidă şi fierbinte.
Nu ştiu ce boală-a căpătat, ştiu doar că trăieşte băietanul
Şi că-într-o bună zi iarăşi îţi va ieşi-înainte.”

Am trimis telegramă, să aflu date mai precise,
La Spitalul Marinei şi-am primit răspuns a doua zi .
Citez cuvintele infirmierei, exact cum au fost scrise:
“Soţul tău iubit nu va muri;
Dar să nu te-aştepţi la un barcaz cu velele întinse –
Nu pot, desculpa-me, să-ţi spun din ce pricini. “

Luni după luni au tot trecut,
La multele scrisori trimise, primeam doar un răspuns,
Mereu acelaşi, cu-acelaşi conţinut:
“ Nu te lăsa-învinsă de nici un neajuns,
Căci omul tău nu va muri, deşi-îndelung a tot zăcut –
Ce boala are nu-ţi putem spune, oricât ar ţi-ar fi de neplăcut. “

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

După încă zece luni, iată-l intrând din nou pe poartă,
Gârbov şi-îmbătrânit, o biată arătare,
Pentru-a-mi spune că niciodată, dar niciodată,
El nu va mai pleca  pe mare.
De-atunci, cu ochi lipsiţi de strălucire, la mareea-înaltă,
Stă lângă uşă urmărind talazurile verzi din depărtare. 

În somn, se-întoarce cu spatele la mine
Şi geme, blestemând amar, nişte anume
Iepe spanioleşti de dincolo de mările saline,
Care l-au nenorocit pentru cât va mai trăi pe lume –
Căci nu v-a scăpa nicicând de neputinţa şi de-acea ruşine
Aduse lui de Boala Care N-are Nume.

Robert William Service , 1874-1958

Străbunicul avea nouăzeci şi nouă de ani ,
Iar nouă ne era teamă că, aşa, ca o nefăcută,
Deşi era vioi ca-n zbor un stol de balabani,
Nu va avea norocul să atingă-o sută.
Nu mai mărşăluia, e drept, ca cetele de ferentari,
Dar nu prinsese niciun pic de mucigai:     
Un adevărat patriarh, cu muşchi şi oase tari,
Era străbunicul, dintre bătrâni cel mai dihai.

Te-ai fi aşteptat să fie senil, fără putere,
Şi nicidecum plin de viaţă, verde, sănătos tun;
Dar nu, lui îi place la nebunie-un ţap de bere,
Iar vechile petreceri, năvalnice,-l bine dispun.
“Trecătoare asemeni unei gripe,” spunea el
“E viaţa pe care-am trăit-o, parcă zburând,
Dar am de gând acum, încet, încet, încetinel, 
Să aniversez o sută de-ani curând.”

Vizitându-l eu într-o zi pe înserat,
Oh, ce schimbare mi-a fost dat să văd,
Ochii îi erau trişti, capul plecat
Barba căzută-n piept, ce mai, prăpăd…
Mi-a spus: “Lasă-mă să mor, te rog;
Nu mai sunt omul care eram mai înainte,
Iată, azi, ca la un boşorog,
Mi se clatină în gură-un dinte.”

Robert W. Service,1874 -1958

I-am întrebat pe cei trei moşi cu nea în plete
Cum se face c-au trăit atât amar de vreme,
Iar ei mi-au dezvăluit următoarele secrete,
Fără vorbe de prisos şi teoreme.

Primul: “Am trăit atâţia ani sub soare
Şi-am de amintiri plăcute sacul plin
Pentru că am avut o anume aplecare
Pentru dame, cântece şi vin.
Am cântat romanţe deocheate
Cu femeiuşti pe gustul meu,
Iar dintre toate plăcerile de care-am avut parte,
Cheful a fost pe primul loc mereu.”

Al doilea: “Sunt considerat de toţi un înţelept;
Eu, pe timp de pace sau când tunul detuna,
Mi-am mângâiat valul bărbii de pe piept,
Rămânând calm, cu sânge rece-întotdeauna.
M-am îngrijit de sănătate, ştiind c-asta ajută
Să-mi lungesc viaţa, n-am făcut niciun abuz,
De-aceea azi sărbătoresc ani o sută
Şi am şi-acum vedere bună şi auz.”

Al treilea: “ Eu cred că am avut parte
De-o viaţă lungă, fără probleme medicale,
Pentru că de apă m-am ţinut departe,
În pofida multor certuri conjugale.
Urăsc săpunul şi felul în care face spume,
Rar îmi schimb cămaşa; albeaţa o reneg,                  
Crede-mă, fiule, nu există-n această lume
Un conservant mai bun ca propriul jeg.”

Aşa c-acum ai trei temeiuri, frăţioare,
Să te bucuri de-o viaţă foarte lungă:
Chiolhanuri, mizerie sau cumpătare –
Well, alege după cum îţi dau poftele poruncă,
Dar lasă-mă să-ţi spun, chiar dacă, vrei-nu vrei,
Îţi voi răni egoul  un pic sau… pe de-întregul,
Eu sunt convins că din toate trei
Cel mai sănătos e JEGUL.
 

Robert William Service (1874-1958)

Cum veneam de la biserică, nepoată-mea şi eu,
Zise Rosy, “ bunicule, cine este Dumnezeu?”
Căutând să-i răspund într-o potrivită versiune,
Cam asta-a fost tot ce-am putut spune….

Dumnezeu este esenţa noastră-n Univers,
Tot ce se află sus, jos, alături şi departe,
Atomul, norul şi luceafărul de seară;
Ciocârlia,delfinul şi-ogorul în care plugul ară,
Croiala Cosmosului din care facem parte.

Credinţa că există ceva de oameni mai presus,
În faţa căruia tu, cu-încredere, te-înclini supus;
Un Mumbo Jumbo sau un Destin, numit şi Joss,
Un Budha sau un Allah – oricum, un mare Boss
În viaţa ta…Cât timp există mările şi aştrii cei merei
Dumnezeul tău Etern va sălăşui în ei.

Trăieşte-n fiecare frunză care sub lună se răsfaţă,
Iar când florile mor, din viaţa lui El iarăşi le dă viaţă ;
Dumnezeu nu-i ceva din afară, nici aparte
De Natură, ci chiar inima naturii, fără moarte;
Nu-i Arhitectul (cum sunt eu, de pildă,-al acestui vers)
El însuşi este întregul Univers.

Zise Rosy, “ Buni, ai un mod ciudat, un procedeu
Foarte-încâlcit de-a ţi-L imagina  pe Dumnezeu.
Mie-întotdeauna-mi apare, pentru cine-întreabă,
Asemeni unui bunic uriaş, cu barba albă!”

Robert William Service (1874-1958)

De trei ori am avut pornirea de-a ucide,
De-a strânge-n gheare un gât subţire
Şi cald până când buzele devin livide,
Iar pieptul încetează să respire.
De trei ori am alungat demonul din mine,
Sudoarea pe fruntea-mi încă se prelinge;
Şi totuşi, fără dubiu ştiu, ştiu foarte bine,
Că se va întoarce şi mă va învinge.

Ştiu că-s nebun, îmi ştiu păcatul şi necazul,
Ar trebui-n spital infirmitatea mea tratată
Sau, poate, să fiu închis la balamuc. Poate-i cazul
Să nu mai fiu lăsat în libertate niciodată.
O, dar ce cumplit mi-ar fi destinul !
Sunt tânăr şi, de-asemenea, privirilor plăcut…
Îmi vad demonul, deşi neclar, şi-i simt festinul,
Şi nu-i decât un singur lucru de făcut.

De trei ori pe-înşelătorul diavol am respins,
A patra oară însă ştiu că va învinge el,
Aşa că mă voi îndrepta spre barieră-întins
Şi-mi voi pune capul pe şinile de-oţel.
Voi vedea cum vine trenul de îndată
Şi-i voi auzi trosnitul roţilor instantaneu,
Venind să-mi sfarâme mintea blestemată…
O, Doamne, îndură-te de sufleţelul meu !

William Robert Service (1874-1958)

La-începutul celeilalte ierni noi, prea-frumoşii,
Ne-am căsătorit – după Anul Nou a plecat pe mare.
Acum florile de mac ard roşii,
Iar eu sunt aici pe cheu, privind în zare.
I-aştept sosirea, având tovarăşi albatroşii,
Pe unde-o fi ? Distanţa dintre noi îl doare ?

“Nu plânge, curaj, coniţă,”-mi spune căpitanul;
 “Se va întoarce curând acasă. Aşteaptă, fii cuminte !
Deocamdată zace într-un spital, se face de-acum anul…
La Rio de Janeiro,-n Brazilia febricidă şi fierbinte.
Nu ştiu ce boală-a căpătat, ştiu doar că trăieşte băietanul
Şi că-într-o bună zi iarăşi îţi va ieşi-înainte.”

Am trimis telegramă, să aflu date mai precise,
La Spitalul Marinei şi-am primit răspuns a doua zi .
Citez cuvintele infirmierei, exact cum au fost scrise:
“Soţul tău iubit nu va muri;
Dar să nu te-aştepţi la un barcaz cu velele întinse –
Nu pot, desculpa-me, să-ţi spun din ce pricini. “

Luni după luni au tot trecut,
La multele scrisori trimise, primeam doar un răspuns,
Mereu acelaşi, cu-acelaşi conţinut:
“ Nu te lăsa-învinsă de nici un neajuns,
Căci omul tău nu va muri, deşi-îndelung a tot zăcut –
Ce boala are nu-ţi putem spune, oricât ar ţi-ar fi de neplăcut. “

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

După încă zece luni, iată-l intrând din nou pe poartă,
Gârbov şi-îmbătrânit, o biată arătare,
Pentru-a-mi spune că niciodată, dar niciodată,
El nu va mai pleca  pe mare.
De-atunci, cu ochi lipsiţi de strălucire, la mareea-înaltă,
Stă lângă uşă urmărind talazurile verzi din depărtare. 

În somn, se-întoarce cu spatele la mine
Şi geme, blestemând amar, nişte anume
Iepe spanioleşti de dincolo de mările saline,
Care l-au nenorocit pentru cât va mai trăi pe lume –
Căci nu v-a scăpa nicicând de neputinţa şi de-acea ruşine
Aduse lui de Boala Care N-are Nume.

Robert William Service (1874-1958)

Singur singurel, cu inima amară,
În larma veselă din cafenea,
Îmi sorb berea. În această seară
N-am scris un vers. Privesc peste tejghea.
Am de plătit nenorocita de chirie,
Iar cuvintele-mi bat oarbe în fereşti:
Oh, inspiră-mă, Muză, mă rog ţie –
Întotdeauna-i mai târziu decât gândeşti !

Hello!  Iată-o frază fecundă, roditoare…
Bravo! Notează -îndată pe hârtie.
Strânge-o la piept cu inimă încrezătoare,
Poate va da naştere altor fraze, cine ştie,
Toate în acord cu armonia lirei tale…..
Ah! Când foamea te prinde-n ai ei cleşti,
Cuvintele-s de prisos, nu fac două parale:
Întotdeauna-i mai târziu decât gândeşti !

Iată-o  gaşcă întregind decorul,
Studenţi voioşi bând bere lângă uşă,
C-un vraf de farfurioare marcând scorul,
Le stau halbele în mâini… mănuşă.
Hei, căraţi-vă la dracu-n praznic, cioflingari.
Nu sunteţi simpatici şi nu sunteţi nici pitoreşti;
Acasă! Aprindeţi lampa şi învăţaţi, flecari:
Întotdeauna-i mai târziu decât gândeşti !

Priveşte-acolo! O blondă numai graţii,
Plină de nuri şi de ispite, de lipici,
Gata oricând să răspundă unei invitaţii
Domnului slab de colo sau celui gras de-aici.
Joacă-ţi rolul dacă-ţi place, palidă păpuşă,
Sărbătoreşte clipa înainte să te ofileşti,
Înainte să devii o mână de cenuşă;
Întotdeauna-i mai târziu decât gândeşti !

În dreapta-i un dramaturg – priveşte-i faţa,
Buhăit şi purpuriu, încordat şi obosit,
Se-înfoaie ca un paşă şi-şi mângâie mustaţa,
Urât de mulţi, invidiat şi admirat. Nesuferit.
Mâlos, prietene, bolboroseşte viaţa-n tine,
Vin, femei trandafirii, cu ochi spanioleşti !
Well, fiecare funie tot de-un pripon se ţine:
Domnule,-i mult mai târziu decât gândeşti !

Iată,-alături, vie,-o momâie  se agită,
Cu priviri de lup sclipind ca o lanternă,
După fiecare sticlă de-absint golită,
De parcă Raiul ar fi aicea în tavernă.
O, jalnică epavă,  pentru-aţi  curma chinul
Există-o mai Tare Băutură-n fântânile cereşti !
Te-aşteaptă-într-un năvod, flămând, rechinul…
Întotdeauna-i mai târziu decât gândeşti !

Iar tu, cel care mă citeşti, oh, tu
Care ai sub ochi acest vers acum ,
Îţi aminteşti ce-ai plănuit să faci sau nu ?
Ai făcut ce trebuia, nu te-ai abătut din drum?
Iată cârciumarul suflă-n lumânare,
Iar noaptea-i mai neagră decât neagră la fereşti !
A sosit, Doamne, ora de plecare?
Ceasurile rămân mereu în urmă. Doare.
Întotdeauna-i mai târziu decât gândeşti !
Din păcate-i mult mai târziu decât gândeşti !
Da, mult, mult mai târziu decât gândeşti!