Ted Hughes, 1930-1998

A fost o bătălie extraordinară.
Zgomotul ei a atins limitele maxime
Pe care zgomotul era capabil să le atingă.
S-au auzit ţipete îngrozitoare, gemete mai adânci
Decât putea urechea să suporte.
Multe timpane-au fost sparte şi multe ziduri
S-au năruit pentru a scăpa de zgomot.
Toate lucrurile se agitau într-un fel sau altul
Prin această surzenie devastatoare,
Un şuvoi în bezna unei caverne.

Toate încărcătoarele cu cartuşe erau la locul lor,
Degetele ajutau lucrurile să continue
În conformitate cu emoţiile şi ordinele.
Ochii nerăniţi erau încărcaţi de fatalitate.
Gloanţele-şi urmau traiectoriile
Prin bucăţelele de piatră, de pământ şi de piele,
Prin intestine, carneţele, creieri, păr, dinţi

În conformitate cu legile Universului.
Iar gurile strigau “Mama”
Dintre capcanele calculelor,
Teoremele sfâşiau oamenii în două,
Ochii seceraţi de panică priveau cum sângele
Se risipeşte curgând ca printr-o ţeavă de canalizare
În găurile negre dintre stele.
Feţe buşite în noroi,
Parcă pentru a-şi proiecta măşti pentru viaţă,
Ştiau că nici pe suprafaţa soarelui
N-ar fi putut afla mai multe, nici aduce mai aproape tot ce-i esenţial.
Realitatea oferea o lecţie,
Cu mişmaşurile ei de scripturi şi legi ale fizicii,
Cu creierii în palmă aici, de exemplu,
Iar acolo cu picioarele în vârful copacilor.
Nu exista scăpare decât în moarte.
Şi, totuşi, toate continuau – supravieţuind
Multor rugăciuni, multor stări de veghe,
Multor trupuri retezate perfect,
Asta până când explozivii s-au epuizat
Şi-a intervenit o oboseală absolută,
Iar ce-a mai rămas a privit în jur la ce-a mai rămas.

Apoi  toţi au plâns
Sau au împietrit, prea extenuaţi pentru a mai plânge,
Sau zăceau prea răniţi pentru a mai plânge.
Când fumul s-a împrăştiat, a devenit evident
Că aşa ceva s-a mai întâmplat destul de des şi mai înainte
Şi că se va mai întâmpla destul de des şi în viitor;
S-a întâmplat mult prea uşor,
Oasele erau aidoma şipcilor şi crengilor,
Sângele era ca apa
Ţipetele erau ca tăcerea,
Cele mai groaznice grimase erau ca nişte urme-n glod,
Iar a împuşca pe cineva-n stomac era ca un gol la un meci,
Ca a băga în gaură o bilă la snooker,
Ca  a rupe o factură –
Dezintegrarea lumii în mici fărâme
Era ca trântitul unei uşi,
Ca aruncatul unui scaun;
Istovirea datorată urii
Era ca şi cum tu însuţi ai fi fost făcut bucăţele,
Şi asta s-a întâmplat mult prea uşor,
Parcă fără consecinţe.

Aşa că au rămas supravieţuitorii.
Şi-au mai rămas pământul şi cerul.
Fiecare şi-a recunoscut vina.

N-a tresărit o frunză, nimeni n-a zâmbit.

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a privit lumea, o adunătură imensă,
A privit cerul care se tot îndepărta în dezordine
Dincolo de orice limită.
S-a uitat în faţa ei la micul pârâiaş
Care torcea ca un generator
Conectat la această maşină infinită

Ea şi-a imaginat întreaga inginerie
A ansamblului, reparaţii şi mentenanţă –
Şi s-a simţit neajutorată

A cules vârfuri de iarbă şi le-a scrutat atentă,
Aşteptând primele instrucţiuni.
A studiat o piatră din pârâu.
A găsit o cârtiţă moartă şi, fără grabă, a desfăcut-o;
Apoi a cercetat bucăţelele de carne, şi s-a simţit neajutorată.
A mers, a mers
Lăsând translucidele spaţii înstelate
Să-i adie-n ureche, fără a primi însă niciun indiciu

Cu toate acestea profeţia din ea, ca o grimasă, repeta:
VOI MĂSURA TOATE ACESTEA ŞI LE VOI LUA-N PROPRIETATE
ŞI VOI FI ÎNLĂUNTRUL LOR,
ÎNLĂUNTRUL PROPRIULUI MEU HOHOT DE RÂS
ŞI  NU LE VOI PRIVI DIN AFARĂ PRIN ZIDURILE
DIN CARANTINA OCHILOR MEI RECI,
DINTR-O CELULĂ ÎNGROPATĂ A ÎNTUNERICULUI ÎNSÂNGERAT

Această profeţie era înlăuntrul ei, un arc de oţel

Spintecând încet fibrele vitale.

Ted Hughes, 1930-1998

Când  ţeava pistolului din care ieşeau aburi vineţi
A fost ridicată
Ca o ţigară de pe scrumieră

Iar singurul chip rămas în această lume
Zăcea spart
Între mâinile care se relaxau fiind deja foarte târziu

Şi copacii se închideau pentru totdeauna
Şi străzile se închideau pentru totdeauna

Şi trupul zăcea pe pietrele de macadam
Ale unei lumi abandonate
Printre fel de fel de utilităţi abandonate
Expuse infinitului pentru totdeauna

Cioara a început să caute ceva de mâncare.

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a văzut turmele munţilor, învăluiţi în aburii dimineţii,
          apoi a văzut marea
Cu valuri vineţii, cu întreaga lume înfăşurată în ghemul ei.
Ea a văzut stelele, arzând departe în bezna universului, ciupercile   
          pădurii din non-identitate, îngrămădindu-şi norii de spori, viruşii Domnului.
Cioara s-a înfiorat văzând întreaga grozăvie a Creaţiei.

Încă sub nălucile ororii,
Ea a zărit acest pantof, fără talpă, îmbibat de ploaie,
Zăcând pe un colac de parâme.
Mai era acolo o cutie goală, roasă de rugină,
Loc de hârjoneală pentru vânt, printre băltoace fără niciun rost.

Era acolo şi-această haină, în dulapul întunecat,
         în odaia goală, în casa tăcută.
Era acolo această faţă, fumându-şi  ţigara între amurgul
         Ferestrei şi focul care mai pâlpâia deasupra cărbunilor.

Nu departe de obraz, această mână, încremenită.

Lângă mână, acest pahar.

Cioara a clipit. A clipit – iarăşi. Nimic nu s-a pierdut în penumbră.

A privit în ochi evidenţa.

Nu i-a scăpat nimic. ( Nimic nu i-ar fi putut scăpa)

Ted Hughes, 1930-1998

Dumnezeu a încercat să-înveţe Cioara cum să vorbească.
“Iubire”, a zis Dumnezeu. “Spune, Iubire”.
Cioara a căscat, mută, pliscul şi Marele Rechin Alb a ţâşnit din mare,
Recăzând apoi, tăcut, în valuri, descoperind astfel propriul abis.
“Nu, nu,” a zis Dumnezeu. “Spune Iubire. Încearcă iarăşi. IUBIRE”
Cioara  a căscat, mută, pliscul şi o muscă albastră, una ţeţe, un ţânţar,
S-au ivit din găuri negre, bâzâind,
Agitându-se încoace şi încolo.

“O ultimă încercare”, a zis Dumnezeu.” Deci, IUBIRE”.
Cioara s-a opintit, a căscat pliscul şi a vomat;
Un cap de om, încă fără corp,
Tumefiat, a apărut pe pământ, cu ochi bulbucaţi,
Bolborosind indignat tot felul de proteste –

Apoi, Cioara, înainte ca Dumnezeu să poată interveni, a vomat din nou.
O vulvă de femeie a căzut, înfăşurându-se, strângând gâtul unui om.
Cei doi au căzut în iarbă, încleştaţi, într-o luptă atroce.
Dumnezeu, blestemând printre lacrimi, se străduia să-i despartă.

Cioara, simţindu-se vinovată, şi-a luat zborul.

Ted Hughes, 1930-1998

Trupurile bărbatului şi-ale femeii zac fără suflete,
Ţârâind în surdină, holbându-se prosteşte, inerte
Pe florile Paradisului.
Dumnezeu chibzuia.

Problema era atât de grea încât a adormit.

Cioara a râs.
Ea a rupt Viermele, singurul fiu al Domnului,
În două jumătăţi.

A înfipt în bărbat jumătate de coadă,
Cu partea care sângera în afară.

A înfipt, cu ţeasta înainte, jumătate de cap în femeie,
Şi a împins-o adânc înăuntru şi în sus
Pentru a putea privi prin ochii ei,
Ajutându-se, iute-iute, cu jumătatea ei de coadă, iute
Pentru că O era dureros.

Bărbatul s-a trezit târât peste păşune,
Femeia s-a trezit la timp să-l vadă venind…
Niciunul nu ştia ce s-a întâmplat.

Dumnezeu continua să doarmă.

Cioara continua să râdă.

Ted Hughes, 1930-1998

Afară, sub lumina soarelui, se află un corp.
E un cocoloş al lumii solide.

O parte a zidului lumii pământeşti.
Plantele pământului, de exemplu, organele genitale
Şi buricul lipsit de flori,
Trăiesc în crăpăturile acestuia.
La fel, şi alte creaturi ale lumii, cum ar fi gura.
Toate au rădăcini în ţărână sau mănâncă pământ, ceva  vulgar,
Îngroşând zidul.

Totuşi, în zid există o uşă –
O uşă neagră:
Pupila ochiului.

Prin uşa aceea a venit Cioara.

Zburând din soare în soare, ea a găsit această casă.

Ted Hughes, 1930-1998

Când Cioara i-a ţipat în ureche,
Mama ei a devenit o cioată pârjolită.

Când a râs, de fapt a plâns;
Lacrimile i-au podid pieptul şi obrajii, şi palmele, sângerându-le.

A încercat să facă un pas, apoi alt pas – şi încă un pas,
Fiecare pas marcându-i pe faţă o cicatrice pentru veşnicie.

Când a cuprins-o mânia
A căzut pe spate, c-o rană cumplită şi-un ţipăt de groază.

Când s-a oprit, mama s-a închis peste ea ca o carte
Peste semnul de pagină – dar ea trebuia să-şi continue parcursul.

A sărit în maşină, dar cum cordonul de remorcare i se petrecuse-n
Jurul gâtului, a fost aruncată afară.

A sărit în avion, dar corpul i-a fost aspirat de turbina reactorului –
S-a iscat un scandal imens, zborul a fost anulat.

A sărit în racheta cosmică şi traiectoria acesteia
I-a sfredelit inima; a mers mai departe,

Era confortabil în rachetă, nu putea vedea prea multe,
Dar ea a tras cu ochiul prin hublou la Creaţie

Şi-a văzut stelele de la milioane de mile depărtare,
Şi-a văzut viitorul şi universul

Deschizându-se, deschizându-se…
Şi-a ţinut-o tot aşa, şi-a adormit, şi în cele din urmă

S-a izbit de lună şi s-a trezit, şi s-a târât afară

De sub bucile mamei ei.

Ted Hughes, 1930-1998

Maltratat până la ologire dar cu picioare
Împuşcat în cap dar cu gheme de creier
Maltratat până la orbire dar cu ochi
Bătut în cuiele propriilor coaste
Sugrumat cu propria trahee
Până la ultima gură de aer
Ciomăgit până la inconştienţă de propria inimă

Văzând cum propria viaţă-l înjunghie, licărirea unui vis
În vreme ce el se îneca-n propriul sânge

Târât de plumbul maţelor lui

Măruntaie bolborosind ţipete care erau rădăcinile lui smulse
Din atomii temeliei
Căscând gura şi lăsând ţipătul să-l sfâşie

Aruncat apoi printre alte gunoaie-ale pământului
A reuşit s-audă îndepărtat şi stins – “E băiat!”

Apoi s-a lăsat întunericul

Ted Hughes, 1930-1998

Cine este proprietarul acestor picioruşe uscate!    Moartea.
Cine este proprietarul  acestei feţe primitive, pârlite?  Moartea.
Cine este proprietarul acestor plămâni încă în funcţiune?   Moartea.
Cine este proprietarul acestui veşmânt de muşchi?   Moartea.
Cine este proprietarul acestor nervuri nevorbitoare?   Moartea.
Cine este proprietarul acestor creieri labili?  Moartea.
Al acestui sânge unsuros?   Moartea.
Ai acestor ochi prea puţin eficienţi?  Moartea.
Al acestei micuţe limbi vicioase?   Moartea.
Al acestei repetabile insomnii?   Moartea.

Oferit, furat sau păstrat în aşteptarea judecăţii?
Păstrat.

Cine este proprietarul acestui pământ pietros, bătut de vânturi?   Moartea.
Cine este proprietarul întregului spaţiu?   Moartea.

Cine este mai puternic decât speranţa?   Moartea.
Cine este mai puternic decât voinţa?   Moartea.
Mai puternic decât iubirea?   Moartea.
Mai puternic decât viaţa?   Moartea.

Dar cine este mai puternic decât moartea?      
Evident, eu.

Ai permisiunea să treci, Cioară.