Este ea propria-i ei putere?
Care e semnătura acesteia?
Sau ea-i o cheie, sentimentul de frig
Al degetelor unei rugăciuni?
Ea este o roată de rugi, inima ei murmură.
Mâncarea ei e vântul –
Puterea lui de a trimite un mesaj.
Urmele picioarelor ei asaltează infinitul
Cu semnături: Noi suntem aici, noi suntem aici.
Ea e aşteptarea-îndelungată a acelui ceva
Care-o va utiliza la aproape orice
Care a creat-o cu mare atenţie
Din nimic.
Maşini care intră în coliziune şi revarsă bagaje şi copii
În glumă
Vaporul cu pupa în aer se scufundă salutând ca un cascador
În glumă
Avionul în picaj cu nasul în jos trage concluzia finală cu un bum
În glumă
Picioarele şi braţele pasagerilor aterizează şi-şi iau iarăşi zborul
În glumă
Masca încercănată de pe pat îşi redescoperă spaimele
În glumă, în glumă
Meteoritul se prăbuşeşte
Printr-un extraordinar ghinion peste un landou
Ochii şi urechile sunt împachetate
Împăturite în păr
Taperul ambalat în mochetă, legat cu cabluri electrice
Numai dinţii sunt activi
Şi inima dansând în grota ei
Neajutorată-n chingile râsului
Asta-n vreme ce lacrimi nichelate trec prin uşi cu un bang
Suspinele sunt paralizate de frica
Şi oasele
Sărind din carnea chinuită se mai
Clătină o oarecare distanţă şi cad la lumina zilei
Râsul cu bocanci de miriapod fuge încă foarte repede
Încă aleargă peste tot pe traseul omizii
Şi se rostogoleşte înapoi pe saltea cu picioarele-n aer
Dar e vorba doar de ceva uman
În sfârşit e de ajuns – de ajuns!
Se ridica încetişor, obosit,
Şi încetişor începe să-şi încheie nasturii,
Luând lungi pauze,
Asemenea cuiva după care tocmai a venit poliţia.
Cioara, simţind că-o lasă nervii,
Descoperă în fiecare pană dovezile unei crime.
Cine a comis toate aceste fapte?
Cine sunt aceşti morţi vii, cu rădăcinile-n nervii şi-n sângele ei,
Înnegrindu-i penele?
Cum ar putea să evadeze din cuşca penajului?
Şi de ce acesta a adăpostit-o atâta vreme?
Este ea oare arhiva tuturor acuzaţiilor care i se aduc?
Sau doar scopul acelor stafii, ultima lor răzbunare?
Sau prizoniera lor, de neiertat?
Ea nu va putea fi niciodată salvată.
Închisoarea ei este pământul. Înveşmântată-n propriile convingeri,
Încercând să-şi amintescă păcatele trecute,
Zboară cu bătăi greoaie de aripi.
Ea dorea să cânte despre ea
Ea nu dorea gregare comparaţii pământene sau ceva asemănător
Nu voia nici măcar cuvinte
Cuvinte vândute mai ceva decât detergenţii
Cuvinte fâlfâindu-şi cozile lungi în public
Cu întreaga prostituţie a exclamărilor
Ea voia să cânte foarte limpede
Dar acest tanc acostase pe vocea ei
Iar gâtul îi fusese strivit între degetul mare şi cel arătător
Asemeni gâtului unui cânepar
În vreme ce King Kong în persoană
Îi ţinea în mână laţul sângelui ca pe un garou
Iar magnaţii în ceaţa fumului de ţigară pariau undeva pe glandele ei.
S-a scuturat de ea însăşi devenind atât de golaşă
Încât atunci când şi-a atins pieptul a durut-o
Ea a vrut un cântec simplu pentru sufletul ei
Dar Manhattan-ul îi atârna greau pe pleoape
A privit cu coada ochiului
Limba i s-a rotit ca apele unui estuar otrăvit
Şi-a atins colţul gurii care încă mai zâmbea
Vocea ei a reverberat ca leneşa moară de piatră a Londrei
Emanând o pâclă jegoasă,
forma i s-a estompat.
Când a apărut şarpele, intestinul întunecat al pământului,
Din cloceala atomului
Cu propriul alibiu răsucit în jurul lui
Înălţând un gât lung
Cumpănindu-şi căutătura minerală şi surdă a privirii
Sfinxul în realitatea finală
Flexând pe limba aceea, flacără despicată-n două,
O silabă ca un şuierat al sferelor
Zâmbetul lui Dumnezeu s-a crispat
Iar genunchii bărbatului şi-ai femeii s-au înmuiat, s-au prăbuşit
Cu muşchii gâtului topiţi, frunţile lor au lovit ţărâna
Li s-au scurs toate lacrimile
Ei au murmurat “ Voinţa ta e pacea noastră.”
Dar Cioara a privit doar.
Apoi a făcut un pas sau doi în faţă,
A apucat creatura aceea de pielea cefei,
A dat-o cu capul de toţi bolovanii – şi-a mâncat-o.
Privind mai îndeaproape-n oglinda diavolului, cioara a văzut
Pulverizările civilizaţiilor turnuri grădini
Bătălii ea şi-a şters ochelarii dar au apărut
Pulverizările zgârâie norilor reţele de oraşe
Aburindu-i-se a şters ochelarii au apărut
Întinderi de mlaştini pline de pulberea frunzelor de ferigi
Un ţârâit de păianjen şi-a şters ochelarii a căutat cu privirea
O frântură a chipului cunoscut şi-a rânjetului acestuia
Dar n-a reuşit respira prea greu
Şi prea fierbinte iar în spaţiu era prea rece
Şi-atunci au sosit balerinele ceţoase
Genunile în flăcări grădinile suspendate era înfiorător.
Mumiile au atacat-o sfâşiind-o-n lăuntrul ei
Cu toate bandajele şi mierea lor îmbălsămătoare,
Ea s-a zgârcit, a vomitat –
A zburat.
I-a căzut pe picior o piatră de mormânt
Şi-a prins rădăcini –
Ea a muşcat până la os şi-a zburat.
Duhul apelor din acea vale fericită
I-a răsucit, i-a împletit creierii cu primule, cu flori de măceş
Trăgându-i ciocul în jos spre humusul umed –
Cu un scheunat a lăsat să-i cadă tot ce avea în gheare.
A fugit, aplaudată de sunetul picioarelor şi de ecou
Şi de ceasul ei de mână.
Într-un picior, înspăimântată şi fără creier, o zdreanţă a ceea ce-a fost
Astfel, moartea a înşfăcat-o uşor
Şi a privit-o râzând, ea abia respirând.
Iar ceasul ei a luat-o-n galop la vale prin norul de praf al unor cadavre.
Cioara atârna de-o singură gheară – corectată
Un avertisment.
A fost odată un om care era cel mai puternic
Dintre puternici.
El şi-a încleştat dinţii asemeni unor stânci.
Deşi trupul i se tumefiase ca un torent venind la vale
Fumegând printre cheile muntelui
El s-a răstignit pe sine însuşi cu cuiele nimicului
Toate femeile din lume nu l-ar fi putut clinti
Ele au venit şi-au muşcat cu gurile lor diforme piatra
Ele au venit şi lacrimile lor i-au sărat găurile făcute de cuie,
Adăugând efortului făcut de el
Amărăciunea lor
El le-a lăsat rictusul lui dureros grimasa
Feţei îndreptată spre cer trupul îi zăcea jos
Trupul unui om dârz
Sandalele nu-l mai lăsau să facă un pas,
Rătăcită pierdută departe de el
Întreaga lume nu-l mai putea mişca din acel loc
Ei se agăţau de el cu umbrele şi cu micile lor suspine
Certurile lor erau o eliberare
Florile unor buruieni
Cureaua lui n-a putut suporta asediul lor
Zăcea ruptă
El a surâs amar
Copii au venit cântând să-l mişte
Dar el i-a privit cu cu coada ochiului
Peste rama acelui zâmbet
Iar ei şi-au pierdut încrederea în viaţă
Au venit pădurile de stejar şi-au plecat pe aripi de şoim
Munţii s-au ridicat şi s-au prăbuşit
El era crucificat cu toată puterea lui
De pământ
Zâmbind spre soare
Prin micuţele găuri din ochii lui
Şi spre lună
Şi spre toate catrafusele cerului
Prin cusăturile feţei
Cu sforile buzelor
Zâmbind amar prin toţi atomii rezultaţi din propria-i dezintegrare
Zâmbind amar în beznă
În sunetele lipsă
Dintre oasele dinţilor
Uneori cu ochii închişi
În încercare inutilă de a-şi dovedi puterea
Vocea tremurătoare a Creaţiei –
Era un cortegiu
De lamentări şi de bocete,
Cioara le auzea şi privea temătoare în jur
Trupul drepnelei a zburat pe deasupra
Pulsând
Plin cu insecte
Şi cu suferinţele lor, cu tot ce mâncase
Trupul pisicii se chinuia
Sufocându-se să sape
Un tunel
Al viitoarelor bătălii cu moartea, durere peste durere.
Câinele era un sac filtrant umflat
De toate morţile înfulecate pentru bucăţi de carne şi de oase.
Nu le putea digera scrâşnetele şi ţipetele finale.
Urletul lui fără formă era o pată a acelor voci
Iar omul nu era decât
Abatorul mobil
Al tuturor inocenţilor –
Creierul lui incinerând protestele lor
Cioara s-a gândit “ Va trebui,
Din păcate,
Să nu mai mănânc
Şi să încerc să devin lumină?”
Dar ochii ei au văzut viermele. Şi capul ei, armă, a înjunghiat.
Şi a ascultat,
Şi a auzit
Plânsetele
Viermi viermi A înjunghiat A înjunghiat
Plângând
Plângând
Plângând mergea şi înjunghea
Astfel a apărut rotundul
ochiului
surzimea
urechii.
Auzind cum explodează pietrişul şi văzându-l cum ţopăie
Cioara şi-a supt limba.
Văzând în piureul mării cenuşiu un munte-n el însuşi
I s-a făcut pielea de găină.
Simţind cum îi cade pe creastă pulberea de stropi din abisurile mării
Ghearele ciorii s-au încordat pe pietriş.
Când mirosurile din cotlonul balenei,
Spasmele ultimei rugăciuni a crabului
I-au penetrat nările
Şi-a dat seama că se află pe pământ.
A ştiut că a inspirat
Ceva perisabil
Din indignarea şi convulsiile de căpcăun ale mării.
A ştiut că ea nu era ascultătorul potrivit că nu era chemată
Să înţeleagă sau să ajute –
Cea mai îndepărtată fereastră a creierului din capul ei micuţ
Era prea îndeajuns pentru a se mira – privitor la mare –
Ce-ar fi putut să o rănească într-atât?
Navigând pe mările literaturii 