Ted Hughes, 1930-1998

Se topeşte-o lună bătrână şi îngheţată.

Agonie peste agonie, tăcerea pulberii –
Şi cioara vorbind orizonturilor de piatră.

Dezolant este strigătul crăpat al ciorii,
Asemeni gurii unei femei bătrâne
Căreia i-au căzut genele
Şi dealurile continuă.

Un ţipăt
Lipsit de cuvinte,
Ca  plânsul unui prunc
Pe scări de oţel,

Ca zgomotul împuşcăturii şi ecoul vaietelor care-i urmează
Printre conifere, în amurgul ploios.

Sau asemeni unei căderi grele şi neaşteptate
A unei stele de sânge pe o frunză obeză

Ted Hughes, 1930-1998


Acum mult timp
Dumnezeu l-a creat pe acest Elefant.
Pe atunci el era micuţ şi delicat
Deloc capricios
Şi nici melancolic.

Hienele cântau prin brusă: Tu eşti minunat –
Ele-şi arătau capetele pârlite şi rânjetele expresive
Amintind parcă de cioturile unor amputări –
Noi îţi invidiem graţia
Cu care valsezi prin tufişurile ţepoase
O, ia-ne cu tine pe Pământul Păcii
O, voi, ochi fără de vârstă ai inocenţei şi ai blândeţii
Salvează-ne din cuptoarele
Şi furiile chipurilor noastre schimonosite
În aceste iaduri noi ne zvârcolim
Închişi dincolo de zăbrelele dinţilor noştri
Într-o bătălie a clipei cu o moarte
De mărimea planetei,
Având puterea planetei.

Aşa că Hienele au alergat sub coada Elefantului
Care se plimba în voie vesel
Ca sub un oval mlădios de cauciuc
Dar cum el nu era Dumnezeu nu era datoria lui
Să corecteze pe cei condamnaţi
Furioase înnebunite ele şi-au aprins gurile
I-au smuls măruntaiele
Şi l-au împrăştiat printre cele câteva iaduri ale lor
Pentru a-i plânge părţile separate    
Înghiţite şi inflamate
Într-o paradă a hohotelor infernale de râs.
La Înviere
Elefantul s-a trezit alături de amendamente
De picioare căzute de trupul impenetrabil oricăror dinţi de şiruri de oase
Şi de creiere complet alterate
În spatele ochilor îmbătrâniţi, vicleni şi înţelepţi.

Astfel că prin flăcările portocalii şi penumbrele albastre
Ale zilelor de apoi, domol şi imens,
Elefantul umblă pe propriul lui drum, un al şaselea simţ în mers,
Iar în sens invers şi paralel
Hienele neadormite trec
De-a lungul orizontului desfrunzit tremurând ca tabla unui cuptor     
Într-o fugă biciuită
Drapelele ruşinii le atârnă zdrenţuite
Deasupra burţilor
Înghesuite de putregaiul râsetelor
Spurcate cu pete negre din scursori şi puroaie
Iar ele cântau: “Al nostru este acest pământ
Al frumuseţei şi drăgălaşă
Este gura împuţită a leopardului
Şi mormintele febrei
Pentru ca asta-i tot ce avem” –
Şi şi-au vomitat apoi hohotele de râs.

Iar Elefantul cântă în adâncul hăţişurilor pădurii
Despre o stea a păcii veşnice care nu ştie ce-i durerea
O stea pe care niciun astronom n-o poate găsi.

Ted Hughes, 1930-1998

Ea nu poate veni până la capătul drumului.

Vine numai până unde curge apa nici un pas mai departe

Vine împinsă de contracţiile naşterii
În gene în buricele degetelor
Vine tot atât de departe cum vine sângele până-n vârfurile părului
Vine până la hotarele vocii
Ea  rămâne  
Chiar şi după moarte chiar şi printre oase

Vine cântând ea nu ştie să folosească niciun instrument
Vine prea înfrigurată speriată de haine
Şi prea încet clipind din ochi înfricoşată
Atunci când priveşte printre roţi

Ea vine şleampătă nu-i în stare să aibă grijă de casă
O poate doar ţine curată
Nu poate număra nu poate dura

Ea vine mută nu poate folosi cuvintele
Aduce petale în nectar de fructe în pluşul lor
Aduce o pelerină de pene un curcubeu animal
Aduce blănurile favorite iar acestea sunt discursurile ei

Ea a venit plină de iubire acesta a fost de fapt motivul

Dacă n-ar fi fost nicio speranţă ea n-ar fi venit

Şi n-ar mai fi existat lacrimi în oraş


( N-ar fi existat un oraş)

Ted Hughes, 1930-1998

A cântat
Despre cum lebăbda a devenit pentru totdeauna albă
Despre cum lupul a renunţat la avertismentele inimii
Iar stelele au lăsat deoparte prefăcătoriile  
Aerul a renunţat la aparenţe
Cu bună ştiinţă apa a amorţit
Piatra şi-a abandonat ultima speranţă
Iar frigul a murit fără să-şi fi dat seama

Ea a cântat
Despre cum nimeni nu mai are nimic de pierdut.

Apoi a rămas nemişcată temătoare

Privind urma lăsată de ghearele unei stele
Ascultând bătaia de aripă a pietrei

Şi propriul ei cântec

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara
S-a hotărât să experimenteze cuvinte.

Pentru asta a imaginat o duzină de cuvinte drăguţe –
Cu ochi limpezi, sonore, bine exersate,
Cu dinţi puternici.
Nimeni n-ar fi putut găsi unele mai potrivite.

Ea le-a semnalat iepurele de câmp, iar cuvintele-au ţâşnit ca din puşcă,
Răsunătoare.
Cioara era Cioară, fără îndoială, dar ce este un iepure?

El s-a metamorfozat într-un buncăr de beton.
Cuvintele se roteau gălăgioase în jurul lui, protestând.

Cioara a transformat cuvintele în proiectile, bombardând buncărul.
Bucăţi de beton zburau prin aer – un stol de grauri.

Cioara a schimbat cuvintele în arme de vânătoare şi-a ucis graurii.
Graurii, în cădere, au devenit nori întunecaţi.

Cioara a transformat cuvintele într-un rezervor, colectând apa.
Apa s-a prefăcut într-un cutremur de pământ, înghiţând rezervorul

Cutremurul s-a transformat într-un iepure care a tulit-o pe dealuri,
După ce în prealabil mâncase cuvintele ciorii.

Cioara s-a holbat după iepurele care se îndepărta
Mută de admiraţie.

Ted Hughes, 1930-1998

Astfel că până la urmă acolo era nimicul.
El a fost pus înăuntrul nimicului.
Nimic nu i-a mai fost adăugat
Iar pentru a dovedi că n-a existat
Nimicul  fost zdrobit de  nimic

Ciopârţit cu un nimic
Amestecat într-un nimic
Întors cu înăuntrul în afară
Şi împrăştiat deasupra nimicului –
Astfel încât toată lumea a văzut că n-a fost nimic
Şi că nu mai era nimic de făcut

Aşa că toate a fost lăsate baltă. Aplauze prelungi în cer.


A lovit pământul şi s-a spart deschizându-se –

Acolo zace Cioara, cataleptică

Ted Hughes, 1930-1998

Eu sunt regele vânat
     De îngheţ şi de marii ţurţuri
          Şi de nălucile frigului
          Cu bocancii vântoaselor lui.  

Eu sunt cel neîncoronat
      În lumea ploilor
          Vânat de fulger şi de trăsnet
          Şi de şuvoaie.


Eu sunt copilul pierdut
      Al vântului
          Cel care trece prin mine căutând altceva
          Cel care nu mă recunoaşte deşi plâng.

Eu sunt creatorul
      Lumii
            Cel care se rostogoleşte ca să-mi zdrobească
            Şi să-mi stingă cunoaşterea

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara s-a gândit la un palat –
Buiandrugul acestuia s-a prăbuşit peste ea, i s-au găsit oasele.

Cioara s-a gândit la un autoturism rapid –
I-a ieşit şira spinării prin piele, a rămas golită şi fără braţe.

Cioara s-a gândit la vântul libertăţii –
Iar ochii i s-au evaporat, vântul şuiera peste osul sfenoid.

Cioara s-a gândit la răsplată –
Iar aceasta a sugrumat-o, ieşind intactă din stomacul ei mort.

Cioara s-a gândit la tot ce este moale şi cald, pentru totdeauna
rămas în amintire –
Atunci a fost  legată la ochi cu-o pânză de mătase şi aruncată
într-un vulcan.

Cioara s-a gândit la inteligenţă –
Aceasta s-a întors împotriva ei şi a frânt-o la porţile-i sterpe.

Cioara s-a gândit la letargia naturii –
Şi i-a crescut un stejar în ureche.

Un rând dintre puii ei negri stătea în vârful acestuia.
Au zburat, îndepărtându-se.

Cioara
Nu s-a mai mişcat niciodată.