Ted Hughes, 1930-1998

A fost o bătălie extraordinară.
Zgomotul ei a atins limitele maxime
Pe care zgomotul era capabil să le atingă.
S-au auzit ţipete îngrozitoare, gemete mai adânci
Decât putea urechea să suporte.
Multe timpane-au fost sparte şi multe ziduri
S-au năruit pentru a scăpa de zgomot.
Toate lucrurile se agitau într-un fel sau altul
Prin această surzenie devastatoare,
Un şuvoi în bezna unei caverne.

Toate încărcătoarele cu cartuşe erau la locul lor,
Degetele ajutau lucrurile să continue
În conformitate cu emoţiile şi ordinele.
Ochii nerăniţi erau încărcaţi de fatalitate.
Gloanţele-şi urmau traiectoriile
Prin bucăţelele de piatră, de pământ şi de piele,
Prin intestine, carneţele, creieri, păr, dinţi

În conformitate cu legile Universului.
Iar gurile strigau “Mama”
Dintre capcanele calculelor,
Teoremele sfâşiau oamenii în două,
Ochii seceraţi de panică priveau cum sângele
Se risipeşte curgând ca printr-o ţeavă de canalizare
În găurile negre dintre stele.
Feţe buşite în noroi,
Parcă pentru a-şi proiecta măşti pentru viaţă,
Ştiau că nici pe suprafaţa soarelui
N-ar fi putut afla mai multe, nici aduce mai aproape tot ce-i esenţial.
Realitatea oferea o lecţie,
Cu mişmaşurile ei de scripturi şi legi ale fizicii,
Cu creierii în palmă aici, de exemplu,
Iar acolo cu picioarele în vârful copacilor.
Nu exista scăpare decât în moarte.
Şi, totuşi, toate continuau – supravieţuind
Multor rugăciuni, multor stări de veghe,
Multor trupuri retezate perfect,
Asta până când explozivii s-au epuizat
Şi-a intervenit o oboseală absolută,
Iar ce-a mai rămas a privit în jur la ce-a mai rămas.

Apoi  toţi au plâns
Sau au împietrit, prea extenuaţi pentru a mai plânge,
Sau zăceau prea răniţi pentru a mai plânge.
Când fumul s-a împrăştiat, a devenit evident
Că aşa ceva s-a mai întâmplat destul de des şi mai înainte
Şi că se va mai întâmpla destul de des şi în viitor;
S-a întâmplat mult prea uşor,
Oasele erau aidoma şipcilor şi crengilor,
Sângele era ca apa
Ţipetele erau ca tăcerea,
Cele mai groaznice grimase erau ca nişte urme-n glod,
Iar a împuşca pe cineva-n stomac era ca un gol la un meci,
Ca a băga în gaură o bilă la snooker,
Ca  a rupe o factură –
Dezintegrarea lumii în mici fărâme
Era ca trântitul unei uşi,
Ca aruncatul unui scaun;
Istovirea datorată urii
Era ca şi cum tu însuţi ai fi fost făcut bucăţele,
Şi asta s-a întâmplat mult prea uşor,
Parcă fără consecinţe.

Aşa că au rămas supravieţuitorii.
Şi-au mai rămas pământul şi cerul.
Fiecare şi-a recunoscut vina.

N-a tresărit o frunză, nimeni n-a zâmbit.

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a privit lumea, o adunătură imensă,
A privit cerul care se tot îndepărta în dezordine
Dincolo de orice limită.
S-a uitat în faţa ei la micul pârâiaş
Care torcea ca un generator
Conectat la această maşină infinită

Ea şi-a imaginat întreaga inginerie
A ansamblului, reparaţii şi mentenanţă –
Şi s-a simţit neajutorată

A cules vârfuri de iarbă şi le-a scrutat atentă,
Aşteptând primele instrucţiuni.
A studiat o piatră din pârâu.
A găsit o cârtiţă moartă şi, fără grabă, a desfăcut-o;
Apoi a cercetat bucăţelele de carne, şi s-a simţit neajutorată.
A mers, a mers
Lăsând translucidele spaţii înstelate
Să-i adie-n ureche, fără a primi însă niciun indiciu

Cu toate acestea profeţia din ea, ca o grimasă, repeta:
VOI MĂSURA TOATE ACESTEA ŞI LE VOI LUA-N PROPRIETATE
ŞI VOI FI ÎNLĂUNTRUL LOR,
ÎNLĂUNTRUL PROPRIULUI MEU HOHOT DE RÂS
ŞI  NU LE VOI PRIVI DIN AFARĂ PRIN ZIDURILE
DIN CARANTINA OCHILOR MEI RECI,
DINTR-O CELULĂ ÎNGROPATĂ A ÎNTUNERICULUI ÎNSÂNGERAT

Această profeţie era înlăuntrul ei, un arc de oţel

Spintecând încet fibrele vitale.

Ted Hughes, 1930-1998

Când  ţeava pistolului din care ieşeau aburi vineţi
A fost ridicată
Ca o ţigară de pe scrumieră

Iar singurul chip rămas în această lume
Zăcea spart
Între mâinile care se relaxau fiind deja foarte târziu

Şi copacii se închideau pentru totdeauna
Şi străzile se închideau pentru totdeauna

Şi trupul zăcea pe pietrele de macadam
Ale unei lumi abandonate
Printre fel de fel de utilităţi abandonate
Expuse infinitului pentru totdeauna

Cioara a început să caute ceva de mâncare.

Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a văzut turmele munţilor, învăluiţi în aburii dimineţii,
          apoi a văzut marea
Cu valuri vineţii, cu întreaga lume înfăşurată în ghemul ei.
Ea a văzut stelele, arzând departe în bezna universului, ciupercile   
          pădurii din non-identitate, îngrămădindu-şi norii de spori, viruşii Domnului.
Cioara s-a înfiorat văzând întreaga grozăvie a Creaţiei.

Încă sub nălucile ororii,
Ea a zărit acest pantof, fără talpă, îmbibat de ploaie,
Zăcând pe un colac de parâme.
Mai era acolo o cutie goală, roasă de rugină,
Loc de hârjoneală pentru vânt, printre băltoace fără niciun rost.

Era acolo şi-această haină, în dulapul întunecat,
         în odaia goală, în casa tăcută.
Era acolo această faţă, fumându-şi  ţigara între amurgul
         Ferestrei şi focul care mai pâlpâia deasupra cărbunilor.

Nu departe de obraz, această mână, încremenită.

Lângă mână, acest pahar.

Cioara a clipit. A clipit – iarăşi. Nimic nu s-a pierdut în penumbră.

A privit în ochi evidenţa.

Nu i-a scăpat nimic. ( Nimic nu i-ar fi putut scăpa)