Este vorba despre o carte în care Ted Hughes (1930 – 1998) propune o provocatoare viziune asupra civilizaţiei occidentale, o viziune antropologică de o intensitate cutremurătoare. Făcând trimiteri la eroi culturali arhicunoscuţi ca Oedip, Hercule, Adam, Eva, Isus, Sf. Gheorghe sau Satan şi folosind mitul farsorului viclean care-şi foloseşte inteligenţa pentru a nu respecta regulile naturale şi sociale sau pentru a le denatura sau chiar schimba în folosul lui (e vorba de farsori de mare forţă şi clasă, gen Loki – Scandinavia, Hermes şi Ulise sau, de ce nu, Păcală), poetul englez propune o altă perspectivă a istoriei umanităţii, îndrăznind chiar să rescrie Cartea Genezei, să propună o nouă şi instigatoare cosmogonie.
În multe ţări farsorul este un animal, de exemplu, iepurele în Africa sau păianjenul în cele din Caraibe. Jonglerul, şarlatanul şi uneori exorcistul lui Hughes este cioara. De ce cioara?
MIN HU: “Cioara apare frecvent atât în mitologia şi în literatura din Occident cât şi în cea din Orient, având profunde şi diferite semnificaţii culturale.” Apoi, profesoara Min Hu de la Auburn University, SUA, dezvoltă ideea:
- In Vechiul Testament, Noe foloseşte un corb, o cioară mai mare, pentru a afla când se vor retrage apele marelui potop biblic.
- In Japonia ciorile sunt venerate ca mesageri ai Divinităţii.
- Orice budist practicant din Thailanda, Sri Lanka, Nepal sau Burma participă la festivităţi religioase care celebrează ciorile, ei considerând cântecele acestora de bun augur.
- Kuala Lampur, capitala Malaeziei, mai este numită “Raiul ciorilor”.
- În cultura chineză cioara reprezintă în diferite imagini moartea şi bezna, sfidarea şi neînfricarea.
Ar mai fi de adăugat:
Musulmanii cred că Mohamed a transformat din alb în negru penajul ciorii pentru că aceasta a dezvăluit poterei care-l urmărea locul, o peşteră, unde profetul se ascunsese, iar în mitologia elenă cioara/corbul, iniţial o pasăre cu penajul alb, este întruchiparea iubitei lui Apollo, prinţesa tesaliană Coronis, cea care-l trădează pe zeul luminii pentru muritorul Ischys. Drept pedeapsă, Apollo îi arde penele. După unii aceasta este prima relatare referitoare la căsătoria unei femei de origine nobilă cu o persoană provenind dintr-o clasă socială inferioară.
Cioara lui Hughes, după cum mărturiseşte el însuşi, cutreierând sub umbra permanentă a păcatului originar, caută cu învrăjbită îndărătnicie o fereastră, o justificare a pedepsei eterne, o justificare mai profundă a urgenţei ispăşirii şi a necesităţii izbăvirii perpetue. Simţindu-se cumva înşelată, simte nevoită să-şi pună întrebări să se revolte, săvârşind astfel alte şi alte păcate.
Cioara, simbol al vieţii mereu vulnerabile, mereu în pericol, e mai puternică decât moartea, cioara care nu cedează niciodată, care se răzvrăteşte împotriva tuturor celor care vor să o anihileze sau să-i interzică în vreun fel libertatea şi aspiraţiile (Min Hu). Aceeaşi Min Hu în eseul “On Crow Images: What Ted Hughes’ Crow Shares with Chinese Literature“ crede că poezia din finalul cărţii, Semn de sânge, conţine succint explicaţia perseverenţei şi invincibilităţii ciorii, a motivului pentru care ea este întotdeauna şi în ciuda tuturor vicisitudinilor un supravieţuitor. Totodată, Seamus Heaney consideră că această poezie este cea mai bună ilustrare a tranziţiei de la tragic la transcendent, adică, în ultimul moment, “harul şi înţelegerea au intrat în universul blestemat al Ciorii”.
PETER PORTER: ”Literatura engleză şi-a găsit un nou erou şi de acum încolo nimeni nu va mai putea citi sau scrie versuri fără ca umbra ciorii să-i cadă pe pagini.”
AL ALVAREZ: “Fiecare nouă întâlnire cu disperarea devine ocazie pentru o altă, aproape amuzantă, poveste în care forţele naturii şi creaturile, figuri mitice – uneori chiar şi părţi ale corpului, îşi joacă rolurile lor speciale, fiecare înzestrat cu propria-i viaţă irepresibilă.
Cu Cioara, Hughes intră în cercul select al poeţilor-supravieţuitori a căror operă este potrivită realităţii de multe ori distructive în care trăim.”
NEIL ROBERTS: “Cioara deţine un rol important şi unic în opera lui Hughes”, oeuvre e cuvântul folosit de Roberts, “a fost cea mai controversată carte a lui: un experiment stilistic pentru care a abandonat multe din particularităţile atractive ale scrierilor sale de până atunci – şi, totodată, o provocare pentru creştinism şi umanism.”
MIN HU: “Cioara ori renunţă, ori pătrunde acolo unde doreşte şi explodează. Este vorba de o explozie pozitivă. Dacă s-ar fi retras, ar fi rămas prizoniera propriei erori. Faptul că împinge starea de lucruri pâna în punctul în care este anihilată înseamnă că de-acum nu-i mai rămâne decât ceea ce făcut-o să explodeze – verigile ei interioare cu sinele-i creator. Un foc spiritual.”
JOANNY MOULIN: “Protagonistă a poeziei Fiara neagră, Cioara merge cu îndrăzneala până acolo încât distruge pământul, ‘Cioara a ars pământul până când a devenit clincher’ într-o căutare oarbă a răului, incapabilă să vadă că răul nu poate fi găsit aiurea, ci doar în ea însăşi.”
DANNY O’CONNOR: ”Prin comportamentul ei neliniştit şi arţăgos, Cioara este de asemenea un simbol al condiţiei omului modern care, în ochii lui Hughes, derivă din antropocentrismul care caracterizează Geneza (Facerea) biblică.”
TED HUGHES însuşi consideră Cioara drept capodopera creaţiei lui.
Navigând pe mările literaturii 