Walter de la Mare,1873 – 1956

“E cineva acasă?” a strigat Călătorul,
Şi-a bătut în uşa luminată de razele lunii;
În tăcerea mare, calul rupea smocuri
De iarbă printre ferigile înalte cât alunii;
O pasăre a izbucnit peste capul Călătorului,
Dintr-un meterez al vechiului castel;
A lovit în poartă din nou, a doua oară:
“E cineva acasă?”  a strigat el.
Dar nu a coborât nimeni să-i deschidă;
Nu s-a iţit nici un cap prin barele de fier forjat
Care să-l privească în ochii cenuşii,
Cum aştepta acolo perplex şi nemişcat.
Numai stafiile, mereu atente la orice zgomot,
Care locuiau atunci odăile pustii,
Ascultau înlemnite sub clar de lună
Vocea aceea venită de departe, din lumea celor vii –
Strânse pe scările-înnegrite, care duceau
Spre holul gol, palid luminat în razele de lună,
Cu urechile ciulite-n aerul învolburat
De vocea Călătorului, încă vibrând precum o strună.

Iar el simţea-n inimă straneitatea locului,
Încremenirea lor fiind răspuns chemării lui;
În vreme ce calul rupea din iarba-naltă sub cerul
Înstelat, între copacii lucind fosforescent, verzui.
Brusc, Călătorul a izbit cu toată forţa-n uşă,
Ridicând capul spre ferestrele întunecate:
“ Spuneţi-le că am venit şi că nimeni n-a răspuns,
Că mi-am ţinut cuvântul dat”, a mai strigat în noapte.
Ascultătorii nici măcar n-au tresărit,
Deşi vorbele rostite de el reverberau anume
Ecouri lungi în penumbrele castelului încremenit –
Vorbele singurului om respirând în acea lume.
Ai ! ei au auzit piciorul lui săltând în scara şeii
Şi sunetul potcoavelor pe piatra tare,
Şi-apoi s-a-înstăpânit din nou tăcerea mare, 
Iar tropotul copitelor s-a stins în depărtare.