Walter de la Mare, 1873 – 1956

Ajuns la capătul Tuturor Vârstelor,
Cavalerul stătea pe calul lui înaripat;
Armura-i era roşie şi plină de rugină,
În inima-i nici o mâhnire nu-şi făcuse pat.
Şi-a ridicat cu-o mână viziera
De pe faţa numai piele şi os, privind departe,
Iar armăsarul a întors capul şi-a nechezat,
Apoi, au rămas amândoi neclintiţi în acea singurătate

Nici o pasăre deasupra căderii din timp
Nu se-auzea, nici cântec de dragoste şi nici chemare;
Nu respira nici vântul:
Nemişcare.
“Eu singur şi acest sfârşit!”  a răcnit Cavalerul
Şi, eliberând frâul, a dat pinteni calului cu putere –
Lansând în spaţiu cea din urmă provocare:
Şi tăcerea a rămas tăcere