Ted Hughes, 1930-1998

A fost odată un om care era cel mai puternic
Dintre puternici.
El şi-a încleştat dinţii asemeni unor stânci.
Deşi trupul i se tumefiase ca un torent venind la vale
Fumegând printre cheile muntelui
El s-a răstignit pe sine însuşi cu cuiele nimicului

Toate femeile din lume nu l-ar fi putut clinti
Ele au venit şi-au muşcat cu gurile lor diforme piatra
Ele au venit şi lacrimile lor i-au sărat găurile făcute de cuie,
Adăugând efortului făcut de el
Amărăciunea lor
El le-a lăsat rictusul lui dureros grimasa
Feţei îndreptată spre cer trupul îi zăcea jos
Trupul unui om dârz

Sandalele nu-l mai lăsau să facă un pas,
Rătăcită pierdută departe de el
Întreaga lume nu-l mai putea mişca din acel loc
Ei se agăţau de el cu umbrele şi cu micile lor suspine
Certurile lor erau o eliberare
Florile unor buruieni
Cureaua lui n-a putut suporta asediul lor
Zăcea ruptă
El a surâs amar
Copii au venit cântând să-l mişte
Dar el i-a privit cu cu coada ochiului
Peste rama acelui zâmbet
Iar ei şi-au pierdut încrederea în viaţă
Au venit pădurile de stejar şi-au plecat pe aripi de şoim
Munţii s-au ridicat şi s-au prăbuşit
El era crucificat cu toată puterea lui
De pământ
Zâmbind spre soare
Prin micuţele găuri din ochii lui
Şi spre lună
Şi spre toate catrafusele cerului
Prin cusăturile feţei
Cu sforile buzelor
Zâmbind amar prin toţi atomii rezultaţi din propria-i dezintegrare
Zâmbind amar în beznă
În sunetele lipsă
Dintre oasele dinţilor

Uneori cu ochii închişi

În încercare inutilă de a-şi dovedi puterea