Ted Hughes, 1930-1998

Când a apărut şarpele, intestinul întunecat al pământului,
Din cloceala atomului
Cu propriul alibiu răsucit în jurul lui

Înălţând un gât lung
Cumpănindu-şi căutătura minerală şi surdă a privirii
Sfinxul în realitatea finală

Flexând pe limba aceea, flacără despicată-n două,
O silabă ca un şuierat al sferelor

Zâmbetul lui Dumnezeu s-a crispat

Iar genunchii bărbatului şi-ai femeii s-au înmuiat, s-au prăbuşit
Cu muşchii gâtului topiţi, frunţile lor au lovit ţărâna
Li s-au scurs toate lacrimile
Ei au murmurat “ Voinţa ta e pacea noastră.”

Dar Cioara a privit doar.
                                     Apoi a făcut un pas sau doi în faţă,
A apucat creatura aceea de pielea cefei,

A dat-o cu capul de toţi bolovanii – şi-a mâncat-o.