Ted Hughes, 1930-1998

Cioara a privit lumea, o adunătură imensă,
A privit cerul care se tot îndepărta în dezordine
Dincolo de orice limită.
S-a uitat în faţa ei la micul pârâiaş
Care torcea ca un generator
Conectat la această maşină infinită

Ea şi-a imaginat întreaga inginerie
A ansamblului, reparaţii şi mentenanţă –
Şi s-a simţit neajutorată

A cules vârfuri de iarbă şi le-a scrutat atentă,
Aşteptând primele instrucţiuni.
A studiat o piatră din pârâu.
A găsit o cârtiţă moartă şi, fără grabă, a desfăcut-o;
Apoi a cercetat bucăţelele de carne, şi s-a simţit neajutorată.
A mers, a mers
Lăsând translucidele spaţii înstelate
Să-i adie-n ureche, fără a primi însă niciun indiciu

Cu toate acestea profeţia din ea, ca o grimasă, repeta:
VOI MĂSURA TOATE ACESTEA ŞI LE VOI LUA-N PROPRIETATE
ŞI VOI FI ÎNLĂUNTRUL LOR,
ÎNLĂUNTRUL PROPRIULUI MEU HOHOT DE RÂS
ŞI  NU LE VOI PRIVI DIN AFARĂ PRIN ZIDURILE
DIN CARANTINA OCHILOR MEI RECI,
DINTR-O CELULĂ ÎNGROPATĂ A ÎNTUNERICULUI ÎNSÂNGERAT

Această profeţie era înlăuntrul ei, un arc de oţel

Spintecând încet fibrele vitale.