Ted Hughes, 1930-1998

O fost odată un om: când s-a născut
O femeie a căzut între navă şi debarcader
La mareea înaltă produsă de-alinierea dintre lună şi soare
Strigătele ei de ajutor n-au fost auzite
Când el a supt
Şi s-a lipit lacom de hrana fierbinte
Capul bătrânei doamne a alunecat într-o parte buzele s-au relaxat
Golite de combustibil – ea a devenit o simplă mască
Reflectată-n două sticle maronii pe jumătate goale
Şi în ochii rudelor
Care erau mici cercuri în pielea oarbă
Iar când a fugit şi scula lui a guiţat plină de încântare
Un bătrân s-a tras de sub crusta de metal
A scrutat pantofii bine lustruiţi din apropierei
Şi încet-încet a uitat de morţii lui Homer
De criza economică din spatele cortinei întunecate
Asemeni vrăbiilor din vremurile biblice
Şi când şi-a strâns prima iubire abdomen lângă abdomen
Femeia gălbejită a început să behăie
Pe podele iar soţul ei chiorându-se
Printr-o mască anesteziantă
Şi-a simţit mucavaua trupului
Şi când s-a plimbat prin grădină şi şi-a văzut copiii
Ţopăind printre câini şi mingi
N-a putut să audă cântecelele prostuţe şi lătrăturile
Datorită clănţănitului de mitraliere
Zbieretelor şi râsetelor din celulă
Care i se amestecau în urechi
Iar el nu se putea întoarce acasă
Fiindcă femeia durerii perfecte rostogolindu-se prin flăcări
Îl striga tot timpul
Din  lacul peştişorului de aur – acum gol


Şi când a început să strige pentru a-şi proteja auzul
Şi pentru a alunga acea viziune
Mâinile i s-au acoperit deodată cu sânge
Acum fuge de copii şi aleargă prin casă
Evitând să atingă ceva cu mâinile lui însângerate
Şi ajuns în drum s-a îndreaptat spre pădure
Unde s-a oprit sub frunze plângând

Unde s-a oprit sub frunze plângând

Până când a început să râdă