George Oppen, 1908-1984

1

Sunt lucruri
Printre care trăim “şi pe care văzându-le
Înseamnă să ne cunoaştem pe noi înşine”.

Eveniment, o parte
A unei serii infinite,

Minunăţii dureroase;

Despre asta s-a povestit,
Un basm al răutăţii noastre.
Nu este răutatea noastră.

“Îţi aminteşti acel oraş vechi în care-am fost, şi-am stat la fereastra dărăpănată,
şi-am încercat să ne închipuim că noi am aparţinut acelor vremuri – – E mort şi nu-i mort,
şi tu nu-ţi poţi imagina nici viaţa şi nici moartea acestuia; ţărâna vorbeşte şi salamandra
vorbeşte, şi vine primăvara care-l ascunde doar – “

2

Aşa s-a vorbit despre existenţa lucrurilor,
Un pantheon greu de controlat

Adevărat, dar spun unii,
Arid.

Un oraş al corporaţiilor

Închis în globul de stică
Al viselor

Şi imagini –

Şi bucuria pură
A  realităţii minerale

Deşi aceasta este impenetrabilă

Asemeni lumii, dacă-i materie,
Este impenetrabilă.

3

Emoţiile sunt desfăşurate
Pentru intrarea în oraş
Ca pentru intrarea în oricare alt oraş.

Noi nu suntem contemporani
Cu o localitate
Dar ne imaginăm că alţii sunt,

Noi îi întâlnim. De fapt
O populaţie curge
Prin oraş.

De aceea, aceasta este o limbă, a New York-ului.

4

Pentru că oamenii aceia care curg
Sunt noi-nouţi, bătrânii

Noi pentru epocă, precum tinerii
Pentru tinereţe

Şi pentru locurile unde-şi duc viaţa
Pentru care au făcut acoperişuri

Şi verande şi uşi –
O lume de verande –
Sunt alibiuri mărunte, iar glumiţele satirice
Nu vor fi de niciun de ajutor.

5

Piatra uriaşă
De deasupra fluviului
Din pilonul podului

“1875”

Îngheţată-n lumina lunii
În aerul îngheţat de deasupra trotuarului, conştiinţă

Care nu are nimic de câştigat, care nu aşteaptă nimic,
Care se iubeşte pe sine.

6

Suntem presaţi, presaţi unul de altul,
Ni se va relata imediat
Tot despre orice se întâmplă

Şi faptele explodează
Într-un paroxism al emoţiilor
Acum ca întotdeauna. Crusoe,

Spunem noi, a fost
“ Salvat”.
Prin urmare noi am ales.

7

Obsedaţi, uimiţi

De eşuarea
Singularului

Am ales soluţia
De a fi numeroşi.

8

Amor fati *
Iubeşte-ţi destinul

Pentru care oraşul e doar
Audienţă,

Poate una blasfemiatoare.

Încet-încet deasupra insulelor, destine,
Mişcându-se fără încetare, trec
Şi se schimbă

Pe cerul senin
Deasupra insulelor

Printre zile

Având doar vigoarea
Zilelor

Nespus de simplu
Nespus de dificil.

9

„Deşi intensitatea vederii creşte, distanţa până la Ei, oamenii, nu creşte”
Ştiu, desigur că ştiu, nu pot pătrunde în alt spaţiu

Totuşi sunt unul dintre cei care din nimic, doar din gândire şi limbaj şi din ce mi se întâmplă
Am făcut poezie

Pentru a visa acea plajă
De dragul unei clipe-n ochi,

Singularul absolut

Lanţurile nelumeşti
Ale singularului

Care-s strălucitoarea lumină a naufragiului.

10

Sau, în acea lumină, noi Arte! Ditirambi, spectatori-ca-artişti! Dar voi asculta un om, voi asculta un om, iar când voi vorbi, voi vorbi, chiar dacă şi eu şi el vom eşua. Dar voi asculta ceea ce spune. Lipăitul unei mulţimi e nimic – well, nimic altceva decât mulţimea care suntem, dar nimic.

Artă urbană, arta oraşelor, arta tinerilor din oraşe – Omul izolat este mort, lumea din jurul lui e moartă.

Iar el eşuează! El eşuează, acel om meditativ! Şi, într-adevăr, ei nu pot “suporta” asta.

11

                   există acea lumină
Care se strecoară pretutindeni, o lumină din vremurile

Când clădirile
Erau ridicate pe terenuri joase, cu  frontoanele
Chiar deasupra portului

Absolut imobile,

Scorburi accesibile,  putei intra în orice clădire,
Puteai privi de la orice fereastră
Puteai să-ţi faci semn cu mâna ţie însuţi
De pe acoperişul Empire State Building-ului –

Vorbeşte

Dacă poţi

Vorbi

Phyllis—nu neo-clasica,
Numele fetei e Phyllis –

Întorcându-se acasă de la prima ei slujbă
Cu autobuzul prin oraşul pustiu
Printre acei oameni, uşile mici
Deschizându-se-n noapte la curbe
Inima ei, mi-a mărturisit, se umplea brusc de fericire –

Atât de mic tabloul,
Un punct luminos la curbe, nu ne putea supăra

Şi mie-mi plac acele străzi de-acolo de jos
Şi dalele pătrate-ale pavajului –

Şi-mi place să vorbesc despre casă şi împrejurimi şi docuri

Şi asta nu-i “artă”.

12

“În aceste explicaţii se presupune că subiectul este un prilej
pentru o reacţie sensibilă la lumea reală.”

cade o ploaie
care n-a mai căzut
şi lumea este aceeaşi

…

Au făcut obiecte mici
Din lemn şi din oase de peşte
Şi din piatră. Au vorbit,
Familiile au vorbit,
S-au adunat într-un sfat
Şi-au discutat, purtând obiecte.
Erau creduli,
Lucrurile lor străluceau în pădure.

Erau răbdători
Cu lumea lor.
Asta niciodată nu se va mai întâmpla, niciodată,
Decât dacă atingându-şi limitele

Ei o vor lua iarăşi de la capăt, asta-i,
Iarăşi şi iarăşi

13

              incapabili să înceapă
De la început, norocoşii
Găsesc deja totul acolo. Ei sunt cumpărătorii,
Alegătorii, judecătorii; . . . Şi-aici violenţa
este lipsită de urmaşi, o fundătură.
                                                      Ei dezvoltă
Argumentul doar pentru a vorbi, ei devin
ireali, ireali, viaţa-şi pierde
soliditatea, sensul, baseball-ul e jocul lor
pentru că baseball-ul nu este un joc
ci un argument iar diferenţa de opinii
crează cursele de cai. Ei sunt stafii care abat primejdiile

Spre sufletul cuiva.  E o schimbare
În aer
Care miroase a rânced, ei vor ajunge la capătul
Unei ere
Înaintea tuturor oamenilor
Şi s-ar putea ca unul să se distanţeze

Onorabil
Dacă poate.

14

Nu pot nici măcar acum
Întru totul să mă desprind
De acei oameni

Cu care am fost în cazemate, în cantine-cort,
În spitale şi în barăci, cu care m-am ascuns în şanţuri
De drumuri bombardate într-o ţară în ruină,

Mulţi dintre ei
Mai capabili decât mine –

Muykut şi un sergent
Numit Healy,
De asemeni acel locotenent –

Cum să uit aşa ceva? Cum să vorbesc
Distant despre ”Poporul”

Care-i acea forţă
Dinăuntrul zidurilor
Unor oraşe

În care maşinile lor

Au un ecou asemeni istoriei
De-a lungul bulevardelor înzidite
În care nimeni nu poate vorbi.

15

Cor ( androgin): Găseşte-mă
Astfel încât să exist, găseşte-mi buricul
Astfel încât să exist, găseşte-mi sfârcurile
Astfel încât să exist, găseşte-mi fiecare fir de păr
De pe burtă, eu sunt bun (sau  sunt rău),
Găseşte-mă.

16

“. . .cel care nu va munci nu va  mânca,
şi numai cel care a suferit va afla mângâiere,
şi numai cel care va coborî-n infern va salva pe cei dragi lui,
şi numai celui care ia-n mână cuţitul i se va da pe Isac iarăşi. Cel care nu va munci nu va  mânca. . .
dar cel care va munci va da naştere propriului său tată.”  

17

Rădăcinile cuvintelor
Stingându-se-n metrouri

Există o sminteală în numărul
Celor care trăiesc
“O stare a materiei”

Nu-i nimeni aici doar noi puii de găină

Anti-ontologie –

El vrea să declare că
Viaţa lui e reală,
Nimeni nu poate spune de ce

Nu-i uşor să vorbeşti

Un mormăit feroce, într-un public
Al discursului fără rădăcini

18

E aerul atrocităţii,
Un  fapt la fel obişnuit
Ca un Preşedinte.

Un panaş de fum, vizibil de la o distanţă
În care oamenii ard.

19

Voinţa lăsată acum de capul ei în elicoptere
Este atroce

Demenţă în poziţii înalte,
Dacă-i adevărat că trebuie să facem aceste lucruri
Trebuie să ne tăiem gâturile

Zborul în sticlă *

Demenţă, zborul dement

Care, deasupra oraşului,
Este lumina strălucitoare a eşuării

20

—Ei aşteaptă

Războiul, iar ştirile
Sunt un război

Au fost întotdeauna

Astfel ca sucul să poate curge în ei
Deşi sucul minte.

Evenimente mari s-au întâmplat
Pe pământ şi i-au dat istorie, armate
Şi hoarde jerpelite-într-o mişcare continuă, şi patimile
Blestemate ale acelei morţi. Dar cei care scapă
De moarte

Dintre călătorii
Din metrou,

Cunosc
Dar doar acum când şi eu cunosc

Eşecul şi vina
Eşecului.
Ca în poemul lui Hardy despre Crăciun

Am putea avea o jumătate de speranţă că vom vedea animalele
Din grajdurile unei naţiuni
Îngenunchind la miezul nopţii,

Animale de fermă,
Animale de povară, bestii pentru sacrificare,
Pentru că asta ar însemna că ne-au iertat –
Sau, ceea ce-i acelaşi lucru,
Că noi nu mai contăm oricum prea mult.

21

Aici poate fi o cărămidă
Într-un zid de cărămidă
Ochiul ciuguleşte

Liniştea molcomă a unei duminici
Aici este cărămida, ea aşteapta
Aici când tu te-ai născut

Mary-Anne.

22

Limpezime

În sensul de transparenţă

Nu pretind că se poate explica mai mult

Limpezime  în sensul de tăcere.

23

“ Jumătate liber
Şi jumătate nebun”
Şi-apare protipendada.
Vocabularele anilor patruzeci
Au deschis calea JetStream-ului
Şi mediei, Mustang-ul

Şi tranzacţiile
Şi oamenii se vor schimba iarăşi.

Sub ţărână
În presiune oarbă
Bulgărele,
Entitatea
Substanţei
Se schimbă de-asemenea.

În două duzini de încăperi,
Două duzini de apartamente,
După petrecere
Fetele
Privesc tavanele
Orbeşte în vreme ce sunt umplute
Şi-apoi adorm

25

E ciudat că oamenii cei mai tineri pe care-i cunosc
Locuiesc în cele mai vechi cădiri

Împrăştiate prin tot oraşul
În camerele întunecoase
Ale trecutului – şi imigranţii,

Negrele
Rectangularele clădiri
Ale imigranţilor.

Ei sunt copii clasei de mijloc.

“ Produsele adevărate ale Americii – “

Investind
În clădirile străvechi
Îngrămădite unele în altele

În, pe jumătate uitate, acele greoaie afaceri.
Acest Mare Zid Chinezesc.

26

Ei duc locul naşterii
Spre o concluzie
În sinucidere.

Noi dorim să apărăm
O anumită limită
Şi nu ştim cum.

E stupid doar să spui
Că poeţii nu trebuie să-şi trăiască vieţile
Printre poeţi,

Ei au pierdut sensul metafizic
Al viitorului, se simt pe ei înşişi
Capătul unui lanţ

De vieţi, singurele vieţi
Şi noi ştim că vieţile
Sunt singulare

Şi că nu pot apăra
Metafizica
Pe care sunt aşezate

Frontierele
Distanţelor noastre.
Noi vrem să spuneam

“Bun simţ”
Şi nu putem. Noi stăm pe

Acea negare
A morţii care a pavat oraşele,
A pavat oraşele

Generaţie
Pentru generaţie şi pavajul

Este murdar precum holurile
De la poliţie.

Cum ar putea cineva cunoaşte o generaţie, o nouă generaţie?
Nu după roua de pe ele! Unde pământul este mai sfârtecat
Şi rănile neîngrijite şi vocile  confuze,
Este capul coloanei în mişcare

Pe care dacă nu-l găsesc
Generaţia lor
Se va ofili în infirmerii

Şi-n depozitele pentru aprovizionare, livrând
Obiecte irelevante.
Lampadarele strălucesc necontenit în parcări
În noaptea cu cer senin

Este adevarat imensa tăcere minerală
Vibrează, zumzăie, un proces
Care se completează pe sine

În care apărătorile de vânt
Ale maşinilor sunt vizibile.

Puterea minţii,
Puterea şi greutatea
Minţii care
Nu-i suficientă, nu înseamnă nimic
Şi nu face nimic

Împotriva lumii naturale,
Behemoth*, balena albă, fiară
Vor spune ei şi mai puţin decât fiară,
Stânca fatală

Care este lumea –

O dacă străzile
Par îndeajuns de luminoase,
Pliu în pliul
Domiciliului…

Sau se văd în apă
Clare petricelele
Plajei
În apa curgând
Vălurele, clare
Aşa cum au fost întotdeauna

27

Este dificil acum să discutăm despre poezie –

despre cei care au cunoscut întreg spectrul opţiunilor sau cei
care au trăit înlăuntrul vieţii în care au fost născuţi. Nu-i
vorba exact de-o întrebare despre profunzime, ci de un gen diferit
de experienţă. Unii ar trebui să spună ce se petrece într-o viaţă ce,
opţiuni reprezintă ei înşişi, ce-i lumea pentru noi, ce se întâmplă
în timp, ce gândire există în cursul unei vieţi şi prin urmare
ce-s arta şi singurătatea concretului

aş vrea să vorbesc despre încăperi şi despre cum sunt ele privite de ei şi
despre subsoluri, despre pereţii nefinisaţi purtând amprentele formelor
iniţiale, vechile amprente ale lemnului în beton,
asemenea singurătăţi aşa cum le ştim –

şi măturatul podelelor. Cineva, un muncitor  suportându-se pe sine,
simţind în el un cuvânt ciudat cum ar fi un tată dezonorat,
a măturat această duşumea solitară, această duşumea  profund
solitară – singurătatea aşa cum o ştim.

Unul care nu trebuie să simtă că ţine o mie de sfori
        în mâinile lui,
El cumva trebuie să vadă doar un singur lucru;
Acesta este nivelul artei
Mai există şi alte niveluri
Dar nu există şi alte niveluri ale artei

28

Lumina
Paginilor închise, închise ermetic, aşternute una peste alta
Expune noua zi,
Fanta îngustă, lumina înfricoşătoare
De dinaintea răsăritului.

29

Fata mea, fata mea, ce aş putea eu spune
Despre viaţă ?

N-o pot judeca.

Parcă-am fi închişi
Împreună în realitate scumpa mea
Fiică,

Am o fiică
Dar nu un copil

Şi nu-i chiar
Fericire ceea ce ne-am promis
Nouă înşine;

Noi rostim fericire, fericire şi nu suntem
Satisfăcuţi.

Deşi casa de pe şesul
Oraşului

Este luminată de geana zorilor

Îmi pot spune, şi-mi spun mie însumi
Doar ceea ce noi credem cu toţii
Că-i adevărat

Şi în vacuumul violent
Al timpului…

…nu-i aşa
De teamă rădăcinile se înfig

În jos
Şi zămislesc

Derutantele ierarhii
Ale tatălui şi copilului

Asemănătoare cu ale frunzelor sus pe
Rămurele pentru a ne apăra

De timp, de timpul
Necuprins

30

În spatele casei lor, dincolo de verandă
Este o pădurice.
Ea intră uneori acolo
Şi-aşteaptă păsărelele şi căprioarele.

Privind în sus vede cerul albastru
Deasupra ramurilor. Cineva născut aici
Ar putea crede asta?

31

Pentru că cele cunoscute şi cele necunoscute
Se ating,

Cineva este martor –
E o înnobilare
Pentru cine gândeşte astfel.

În măsura-n care cunoaşterea este nobilă

Este înnobilant.

32

Numai dacă trebuie să fie frumoase,
Numai dacă trebuie să fie frumoase,

O, frumoase

Roşii verzi albastre – buzele umede
Râzând

Sau buclele scoicii albe

Şi frumuseţea femeilor, tendoanele perfecte
Sub piele, viaţa perfectă

Care se poate răsuci într-o revărsare
A dorinţei

Nu adevăr, ci unul pe altul

Strălucitoarea, strălucitoare piele, mâinile ei şovăind
În incredibilul ei nume de fată

33

Care-i al nostru, care suntem noi înşine,
Care este-a noastră
Preamărită şi la fel de veche ca sinceritatea
Care iluminează rostirea.

34

Ca vântul în copaci şi-n clopotele
Procesiunii –

Cât de uşor este aerul…
Iar pământul,

Copiii şi vocile bărbaţilor şi-ale femeilor

Vor fi purtate întru veşnicie în jurul soarelui

Printre detaliile minunate purtate de brize
Ziare zburătăcite pe trotuare

 “…Testamentul unei Femei pentru a ascunde pe cel mai evident Zeu
Sub o pecete…”  *

Desigur, infinitul e cel mai evident lucru pe lume

Este oare curajul femeilor
De a-şi asuma singure toate poverile orbirii?

Intruşi
Purtând viaţă, femeile tinere


Purtând viaţă
Neajutorată-n braţele lor

Pe străzi, slăbite de nevoile atât de mari
Ale celor atât de mici

Şi viaţa care pare să depindă de femei, împovărate şi disperate,
Aşa cum sunt ele

35

….sau defineşte
Omul dincolo de salvarea
celor săraci, rezolvă
oraşele în întregime

înainte ca noi să putem face faţă
iarăşi
pădurilor şi preriilor

36

Deşi lumea
Este manifestă, cele văzute
Şi cele nevăzute,
Cele pe care un om nu poate
Să nu le vadă

Pe care primii ochi
Le-au văzut –

Pentru noi
Totuşi fiecare
Bărbat sau femeie
De-alături înseamnă
Cunoaştere

Deşi ar putea fi doar din pricina
Vidului carcteristic amiezii

– iar cel nebun, de asemenea, vorbeşte doar despre conspiraţii
şi oamenii tot flecărind –

Şi dacă acele cărări
Ale minţii
Nu pot fi întrerupte

Nu-i vorba de privirea sălbatică
A lumii chiar dacă cineva îşi află-n ea moartea.

37

“…apropiat de fereastră parcă pentru a vedea…”

Plictisul care dezvăluia
Totul –

Eu ar fi trebuit să scriu, nu ploaia
Unei zile din secolul nouăsprezece, ci particulele
Din aer, praful

Încă aici.

De ce ne-am certat? Ce-am făcut?

Am îmbâcsit aerul?

Aerul atât de îmbâcsit cu mituri, cuvintele ghinion
Şi noroc bun

Plutesc în el….

Le poţi vedea?

Nu.

Sau să vezi particulele, o reţea de fier, lanţurile consecinţelor

Încremenite, la capătul minţii,
Relevante

38

Eşti ultima persoană
Care-l va cunoaşte,
Doamna infirmieră.

Nu-l ştii,
E un bătrân,
Un pacient,
Cum ai putea să-l cunoşti?

Eşti ultima persoană
Care-l va vedea sau atinge,
Doamna infirmieră.

39

Întâmplându-se “nici pentru eul personal
Nici pentru adevăr”
Nefericirea se miră
În cea mai incredibilă dintre circumstanţe,
Furtuni sau bombardamente

Sau în camera unui om foarte bătrân

40

                                                               Whitman: “19 Aprilie, 1864


Capitoliul creşte în timp deasupra cuiva, mai ales acum când au pus
deasupra lui o mare personalitate, iar tu o poţi vedea foarte bine. Este
o imensă figură turnată-n bronz, Geniul Libertăţii, presupun. Către
asfinţit arată impresionant. Îmi place să mă duc şi s-o privesc.Soarele
când e aproape de apus luminează coiful, iar acesta străluceşte
şi scânteiază ca o stea uriaşă: arată destul de


ciudat. . .”

Note de subsol
*  8 – Amor fati –  Iubeşte-ţi destinul.
* 16 – He who will not work shall not eat, and only he who was troubled shall find rest, and only he who descends into the nether world shall rescue his beloved, and only he who unsheathes his knife shall be given Isaac again.   (Scrieri, Søren  Kierkegaard)
* 19 – Wittgenstein’s fly – Musca lui Wittingenstein
* 26 – Behemoth – fiara biblică din Cartea lui Iov
* 34 – Pentru a ascunde pe cel mai evident Zeu sub o pecete de taină, chiar
În penumbrele unei Femei  –  ( Ierusalim. Emanciparea Gigantului Albion, William Blake)